• Skip to primary navigation
  • Skip to main content

Adina Radu

  • Actualitate
  • Sanatate
  • Relatii
  • Familie
  • Dezvoltare personala

Dezvoltare personala

Tipare și zona de confort

Tipare și zona de confort

by Adina · mart. 18, 2025

De ce fac ceea ce fac? Acum, în momentul ăsta. O întrebare care ar putea veni în ajutorul nostru dacă ne-am adresa-o din când în când. Și mă refer în special la tipare. Tipare de funcționare, de gândire, de comportament. Tiparele astea funcționează de la sine, sunt la butoane și nici nu îți mai dai seama cum rulează. Nici măcar nu îți mai pui întrebări dacă îmi fac bine sau nu.

Apropo de tipare de funcționare, în ultima perioadă, poate nu întâmplător, mă lovesc de informații despre zona de confort, și una în mod deosebit mi-a atras atenția. E genul ăla de revelație, știam dar parcă nu știam. Dacă o iei etimologic, confort ar însemna ceva plăcut, comod. Însă ce zici de o altă nuanță pentru confort: „confortul ca o stare obișnuită cu care mintea mea s-a învățat.” Acum ca un om curios ce sunt, îmi pun întrebări: creierul meu are și alte noțiuni pentru confort? Adică el să găsească confort indiferent de starea mea? Confortul pentru el să fie independent dacă mi-e bine sau mi-e greu? Aici desigur, mă poate duce și în direcția sistemului defensiv la butoane care ia decizii în mod automat și repeți, repeți tipare. E cel mai probabil venit din zonă traumatică.

De asemenea, știm despre creier că e un consumator foarte mare de energie și vrea să salveze cât mai multă din ea, să opereze cu cât mai puțin efort. La ce apelează? La automatisme, tipare, pilotul automat de care nici nu mai ești conștient. Vrea să minimizeze consumul de resurse și aplică legi: minim de efort- automatizări, calea scurtă: odată ce un tipar de gândire sau comportament este stabilit, devine un traseu preferat, tinde să urmeze cea mai scurtă și mai eficientă cale deja existentă.

Suntem predispuși către tipare. Să călcăm pe aceleași urme. Ai văzut cum ne ducem pe pașii din zapadă și creăm poteci. Uite așa se bătătorește tiparul, așa se crează rețele neuronale.

Ah, tiparele intră și ele în zestrea de acasă. Înveți fără să-ți dai seama de ele. Practic, noi trecem prin niște stadii de dezvoltare și până ni se dezvoltă nouă toate caracteristicile creierului Oho! Luăm și tot luăm prin observație, imitație, condiționare câte și mai câte.

Poate ai spune bun, păi și ce e așa greu să renunț la tipar? Mi-am pus în minte, Hocus Pocus a dispărut. Nu mereu e așa. Pentru că deși conștient vrei asta, sunt părți care țin cu dinții de el. Pentru ce parte din mine reprezintă un confort ceea ce se întâmplă cu mine? E aproape imposibil să facem ceva fără niciun sens, chiar dacă ți se pare că n-are nici-o logică. Ehe, dacă te scufunzi suficient ai să vezi că totul are.

Apropo de schimbare și de ce e așa grea. Nu renunți la tiparul de funcționare pentru că promite ceva, îmi oferă ceva, dacă dau vrabia din mână??

Ce mă așteaptă după schimbare? Ce mă așteaptă dacă schimb asta? Mă așteaptă ceva? „Cu răul meu știu cum e, măcar știu cum e.”

Uneori vezi că repetăm „da, dar”, „da,dar…” vreo cinci minute la orice încercare de a schimba ceva, nefăcând altceva decât să aperi tiparul.

O schimbare nu e o catastrofă. Suntem atât de obișnuiți cu tiparele noastre încât ne-am îngustat privirea, perspectivele. Aproape că au ajuns ca niște ochelari de cal, vezi numai într-o direcție, numai în direcția dictată de ele. Până când devine normalitatea ta, până când nu mai știi că e ceva ce poate fi oricând făcut dispărut, schimbat, ceva ce poate cândva te-a ajutat, acum nu mai e cazul. Că nu e o sentință pe viață.

Interesant e când alegi intenționat să lucrezi cu propriul tipar. Se simte de parcă îi fac surprize creierului meu și se încruntă la mine. Ce e asta? Ce te-a apucat? Aloo! Noi făceam așa în situațiile astea! Rutina noastră era asta! Și da, ia energie. E cu efort. Parcă ai învăța să mergi cu bicicleta cu spatele sau să folosești mâna stângă, tu fiind dreptaci. Cred că la o adică începi să pui problema și asupra limitelor, granițelor. Tale cu tine. Ce limite îți pui în anumite comportamente. Interesant, limitele n-ar fi numai pentru alții ci și limite față de noi înșine, ce permitem nouă înșine, la o adică limite sănătoase cu tine.

De ce trece dragostea prin stomac?

De ce trece dragostea prin stomac?

by Adina · feb. 14, 2024

De câte ori n-am auzit noi această zicală? Ei bine ce ipoteze putem să găsim?

Primul gând care mi-a venit în minte este cel legat de hrană asociată cu hrana emoțională: stomac plin- senzația de umplere, adică de umplere a unui gol, gol existențial. Senzația de vid interior descrisă de multe ori, senzație de gol pe care o descriu majoritatea celor care au avut lipsuri sau chiar absența nutrienților emoționali din partea figurilor de atașament și m-aș duce mai direct spre mamă. Acum nu că aș revoluționa eu ceva, sunt alții mai deștepți, dar e interesantă și conexiunea asta…Aș face o paralelă cu alcoolismul, poate așa se înțelege mai bine: alcoolismul e la bază o umplere. Alcoolul, lichidul consumat mult ce face? Umple stomacul, umple un gol- gol care este emoțional, la nivel de structură psihică. Mie asta mi s-a părut cel mai fascinant de studiat și de observat traducerile unor structuri psihice la nivel corporal, sau mai exact aș îndrăzni să spun chiar o suprapunere a lor până la a fi una și aceeași încă de la început. 

Senzația că mă roade stomacul, poate fi legată de o nevoie de iubire? Hrana reprezentând afecțiunea, siguranța, iubirea…Dacă simt un gol îl umplu cu hrană (multe persoane apelează la hrană în momente de stres ale relației, separare, orice implică legături emoționale).

O altă ipoteză este că mâncarea la baza ei este cel mai hrănitor și de apreciat cadou pentru că are legătură cu supraviețuirea, te menține în viață și sănătos. Când ești bolnav sau știi pe cineva că nu se simte bine, te gândești printre primele lucruri la a îi găti ceva bun, la a îi cumpăra ceva bun. Grija. Atât de frumoasă și inocentă.  Un act de iubire. 

Creează conexiune. Experiență. Timpul petrecut împreună, atingeri, îmbrățișări eliberează hormonul iubirii, oxitocina. E o formă de a celebra, de a ne aduna, a conversa, povesti, a ne întări relațiile. 

Mâncarea creează conexiuni și amintiri. Fiind implicate atât simtul olfactiv cât și cel gustativ, vizual, ele știm că rămân în memoria noastră. Un anumit miros, gust îți aduce aminte de o persoană dragă, cu care mâncai sau care îți pregătea felul acela de mâncare. Simți iubirea?

De asemenea, mâncarea spune o poveste. Nimeni nu mai face acea prăjitură cum o făcea mama, bunica. E o poveste între tine și persoana aceea. Simți iubirea?

Și nu în ultimul rând, folosind o zicală celebră: nu prea ești tu când ți-e foame, câți dintre voi deveniți irascibili, îmbufnați, nu mai puteți funcționa când vă este foame? Cum mănânci totul revine la normal, ba chiar îți “iubești” din nou și partenerul.

Fear of missing out și călătoriile 

Fear of missing out și călătoriile 

by Adina · ian. 10, 2024

Având acces la un număr impresionant de persoane, de conturi, bloguri, vloguri, podcasturi observi într-adevăr cât de mare și de frumoasă este lumea și câte are ea de oferit. 

Călătoriile sunt în mare trend și ni le dorim, poate majoritatea dintre noi. Ce începe să se remarce, zic eu, este că poate apărea acest fear of missing out și în ceea ce privește călătoritul. Fear of missing out însemnând teama de a nu rata ceva important, de a nu ține pasul cu ceilalți, neliniște, încordare, frica de a rămâne în urmă, trebuie să fii permanent conectat la ceilalți, dar și la ce fac ei, câte țări au vizitat alții, cum au trăit alții experiențele și tot așa.

Apar peste tot liste, exprimări de genul: top 5 locuri de neratat, top 10 locuri de văzut, alți 100 de oameni vizitează în acest moment proprietatea. Aparte de informații poate și folositoare, aceste exprimări îți pot induce o formă de agitație și senzație că pierzi ceva.

Poate în goana de a vedea ce au văzut și alții, de a fi în pas cu ceilalți ratezi esențialul. Ratezi să te conectezi cu adevărat la locul respectiv, cu energia lui specifică, cu un tine care se trăiește în medii diferite. Ratezi poate ocazia de a crea amintiri ale tale, și numai ale tale.  

E ok dacă nu reușești să vezi toate obiectivele turistice într-o singură călătorie. Poate vor mai urma altele, cine știe. Dă-ți voie să stai cu un loc, atât cât simți, nu să alergi într-o goană din obiectiv în obiectiv. De multe ori ajungi mai obosit din călătorie decât când ai plecat.  Hai să nu ne fie dor de prezent, căutând mereu în viitor! 

Asta mi s-a întâmplat cu Roma. Valuri impresionante de turiști. Zic valuri pentru că te ia ca și unul. Am ajuns, deși spusesem de acasă că voi trata cu calm, că eu nu îmi voi trage sufletul la fiecare colț de stradă, să intru într-o agitație și fugă a tuturor.

S-au simțit și efectele postărilor pe care nici nu credeam că le-am reținut, dar se pare că numai mișcarea asta de scroll face să înmagazinezi niște informații. Mai că era să stau la o coadă infernală la un restaurant pentru că brusc îmi amintisem eu că am văzut pe tiktok o sumedenie de clipuri cu el și părea că n-ai fost la Roma dacă n-ai mâncat acolo. 

Am încercat non stop să mă reconectez la mine și la ce vreau eu de la locurile respective. Experiența dintr-o călătorie pentru fiecare e diferită, așa ar și trebui, zic. Să fie trăită prin tine și prin cine ești tu.

Fiecare are amintirile lui, filtrele lui și e frumos să le împărtășim, dar nu e musai să faci ce face celălalt, să simți sau să urmezi traseul altcuiva. Nu ești nici mai în spate, nici mai în fața celuilalt, ești pe drumul tău!

Tăcerea celor care ar dori să spună multe

Tăcerea celor care ar dori să spună multe

by Adina · dec. 14, 2022

Tăcerea celor care ar dori să spună multe. Celor care și-ar dori să ofere. Celor care și-ar dori poate să nu simtă frică. Sunt unele persoane care o simt, poate ești și tu aici. E un fel de frică să te apropii, faci pași mici uneori stingheri, uneori agresivi, uneori haioși, fiecare cu modul lui. Pașii spre conexiune, spre a fi alături de celălalt.

Neîncredere. Cred că neîncrederea asta a început poate de mult, poate încă de la principalele figuri de atașament. Mai știi persoanele care fug, se retrag când au în față un lucru frumos? Un sentiment?

Să simți sau să nu simți. De câte ori ți-ai pus poate întrebarea asta, să simți o însemna vulnerabilitate? Și totuși dacă nu permiți emoțiilor tale reale să existe, ce simți în locul lor? Un amestec, justificări, triggere, venim și adăugăm cu mintea noastră capabilă să folosească imediat toate raționamentele, logica să te protejeze cât mai mult de emoție. E drept, face și ea ce poate, dacă în sistemul tău de operare emoția respectivă reprezintă un pericol, vine și te apără…Dar e oare un pericol? N-ai fi capabil să o gestionezi? Unii spun că au inima frântă dintr-o anumită relație sau mai multe, caută sau nu pot simți fericirea chiar dacă o au lângă ei …și mă gândeam. Oare inima aia frântă n-o fi fost frântă de altcineva? Poate de un părinte? De acolo așteptai, aștepți siguranța emoțională, să nu fi rănit, să fie o prezență sigură în viața ta.

Ne-am blocat în etichete, cine e cu atașament evitant, cine e anxios, căutăm la toți specialiștii sau învățăm pe cont propriu câte ceva, încadrăm în tabele, în ce e normal ce e anormal, etichete pentru tulburări, etichete pentru tipare de personalitate…E vreo formă de a crede că deții controlul dacă clasifici așa? Hai mai bine descrie-ți cum te simți, ce emoții sunt pe acolo, care or fi acele emoții de le ții mai păzite ca nimic pe lumea asta?

Te invit la debate. Pro și contra singurătății.

Te invit la debate. Pro și contra singurătății.

by Adina · apr. 10, 2022

Singurătate. Hai să vedem ce e cu singurătatea asta și cum ai ajuns așa prieten cu ea. Te invit la un debate. Pro și contra singurătății.

Singurătatea poate te ajută să construiești o relație cu tine. Petreci mult timp cu tine, ajungi să ai niște conștientizări, un contact cu tine, îți asculți vocea și exersezi mult dialogul intern. Ce se întâmplă totuși când e numai un dialog intern? Petrecând mult timp în mintea ta, tu cu tine ajungi poate să îți pui întrebări, să aștepți răspunsuri, poate fi chiar blocant să faci acest du-te vino de la tine către tine. Și aici poate mai primim pe cineva, poate ușor ușor facem loc si altei voci, altei persoane. 

Singurătatea vine, poate și când alegi să fii singur. Aleg să fiu singur uneori să îmi încarc bateriile. Aleg să fiu singur să îmi pun ordine în gânduri. Aleg să fiu singur pentru că toată energia mea se duce spre haosul meu psihic. Aleg să fiu singur pentru că uneori mă delimitez de alte persoane și mă reîncarc stând cu mine, întrebându-mă lucruri sau pur si simplu având o stare contemplativă. Dar dacă aleg să fiu singur mult prea mult timp? Dacă ușor ușor numai asta e? Poate fi o alegere spre izolare? Poate fi?

Cum e și cu singurătatea asta… Asemeni oricărui lucru în viață, are și poli pozitivi și unii mai puțin pozitivi. Cum e și cu starea asta de singurătate și cum se amestecă cu alte laturi ale noastre. Poate cu o latură depresivă, poate cu o latură de autosabotare, poate cu o latură de respingere a energiei vieții, a oamenilor, a schimbului de energie dintre noi.

Cum e și cu singurătatea asta care ajunge să fie prea mult și să nu-ți mai dai seama de ea. Fă un pas în afara ei, antrenează-te să ieși din ea așa cum te poți antrena în orice altceva, fă pași. Dă din coate. M-aș întreba de ce este o barieră între tine și altcineva. M-aș întreba ce din mine se ține departe. M- aș întreba de ce nu mă mișc într-o direcție sănătoasă pentru mine? Ce mesaje am primit și preluat de-a lungul vieții vis a vis de starea de izolare? M-aș întreba ce oameni m-au înconjurat, ce mă ține din a primi și dărui.

Știi cum se simte iertarea?

Știi cum se simte iertarea?

by Adina · mai 16, 2021

Uneori e nevoie să ne iertăm și pe noi înșine. Cred că suntem sătui de fraze precum : iartă-l/ iart-o, dar „Mă iert” nu e nicăieri. Și cât de importantă e propoziția asta.

Cât de important e pentru mine să știu că mă iert, să știu că îmi accept și eu greșelile și nu mă mai condamn pentru ele. E greu de dus vinovăția aia. Vina. A fost vina mea, e vina mea. Mai bine îi dau drumul. Nu o mai vreau. Dar deloc nu o mai vreau. Nu merit. Te schilodezi uneori singur, observi? Îți pui handicap la suflet.

Mă iert pentru ce a fost sau nu a fost. Mă iert pentru ce am permis. Mă iert pentru răul pe care mi l-am făcut eu. Mă iert pentru dățile în care am închis ochii la ce știam.

Iertarea. Cum pot să o ofer altuia când eu nu pot să mă iert pe mine? Cum pot să ofer o iertare autentică, dacă nu a trecut și prin mine? Sau cum de pot să simt compasiune pentru un altul și pentru mine nimic?

Mă iert pentru a avea grijă de mine. Pentru că și eu fac lucruri pentru mine, fără ca măcar să apreciez sau să bag de seamă, un exemplu mic: mă țin în viață. Inima asta pompează pentru mine. Mâinile mă ajută, picioarele mă poartă.

Mă iert pentru ce am făcut sau nu am făcut. Las să se ducă. Nu mai port cu mine asta. Îmi iert toate părțile din mine, poate un copil, poate un adolescent, poate pe mine de acum două luni, două săptămâni, două zile și voi continua să am compasiune față de mine. Voi încerca să fac tot ce pot ca să fie mai bine.

Iertarea e scrisă, auzită peste tot. I s-a degradat imaginea, sensul, la fel și cu Te iubesc. Știi exact cum se simte o iertare?

Tu cu ce te-ai obișnuit?

Tu cu ce te-ai obișnuit?

by Adina · mai 5, 2021

Se pare că e greu și cu binele ăsta. Cine ar fi zis că poate fi la fel sau mai greu de dus un bine față de un rău.

E după cum te obișnuiești? Dacă renunț la atâta rău, pare uneori că renunț la părți din mine. Devii loial acelui lucru, acelui sentiment, emoție, trăire, parte care știi că face rău. Unde e limita, granița de ajungi loial unei nefericiri? Loial nefericirii. Ce să fie?

Știi că e o formă de a controla durerea. O formă de a resemnifica durerea ca să ajung să o suport, să o îndur. Durerea devine plăcere. Dacă mie durerea îmi face plăcere, asta înseamnă că eu o pot controla, nu? Asta înseamnă că tu nu îmi poți face rău. Nimic din ce poate fi considerat dureros venind din partea ta, nu mă poate răni. Puterea mea înseamnă câtă durere pot duce? Cam așa pare masoschismul, tu ce zici?

Ne obișnuim cu multe. Numai acum dacă ai sta să te gândești puțin ai găsi câteva exemple. Când nu poți schimba ceva, Eh aia e, m-am obișnuit deja. Ne-am obișnuit cu tabieturi, ne-am obișnuit cu alții și nici nu mai vezi că nu sunt tocmai compania cea potrivită, ne-am obișnuit să bem ceva, să fumăm ceva, să ascundem, să mințim. Ne-am obișnuit cu câte o față pentru fiecare context. Vezi câte obișnuințe avem? Hai că sunt.

Doare până te obișnuiești și cu binele. Așa cum a durut și până te-ai obișnuit cu răul. Așa cum e el, ce înseamnă el pentru tine, pentru fiecare poate e altul. Să zic că te-ai obișnuit cu maltratarea și după nu a mai durut. M-am obișnuit. Să zicem că te-a durut când te-ai autosabotat prima dată. După m-am obișnuit. Să zicem că am stat unde nu ne era locul. M-am obișnuit, a mai durut? Poate da, dar m-am obișnuit.

De multe ori, lumina taie la ochi după mult întuneric. De multe ori ieșirea dintr-un scenariu de viață e la fel. Respiri aer curat, întâi aerul curat taie și după poți să îl respiri cu tot plămânul.

Pagina următoare »

Copyright © 2025 · Adina Radu psihoterapeut