• Skip to primary navigation
  • Skip to main content

Adina Radu

Psihoterapeut

  • Actualitate
  • Sanatate
  • Relatii
  • Familie
  • Dezvoltare personala

Sanatate

Față în față cu anxietatea

Față în față cu anxietatea

by Adina · Feb 16, 2021

Cum ar fi ideal să fie tratată anxietatea?

De cele mai multe ori, speriați (mai ales de un atac de panică) oamenii se prezintă de urgență la spital. Acolo se administrează calmante, eventual calciu. Cât de potrivită vi s-ar părea abordarea unei explicații simple asupra cauzei pentru simptomatologia fizică cu care se prezintă? Mă gândesc că este mult mai liniștitor, securizant pentru această persoană să știe, să fie îndrumată cu tact, cu bun simț către o altă tipologie de intervenție, cea psihologică. Pacientul urmează controale medicale care să excludă o altă cauză fiziologică pentru simptomatologie, deși necesare până la un punct, acestea ajung să anxieteze și mai mult. Își face în felul acesta loc, gândul că dificultatea lui nu are rezolvare, văzând mai ales că apare, reapare simptomatologia somatică.

Pe lângă multiplele “căutări” la specialiști, cireașa de pe tort este internetul. De parcă nu era destul de complicat deja, cauți explicația pentru simptome pe internet, unde te contaminezi cu alte simptome, cu alte experiențe ale altor persoane. Nici nu e de mirare că se intensifică. Cam așa începe șirul: interpretare catastrofică, controale la specialiști din diverse domenii, asimilarea de informații luate din surse nesigure sau din experiența altora, nicidecum să cauți în propriul scenariu de viață. La toate acestea se adaugă și vorbe “încurajatoare”: “Ce te mai alinți…Astea-s probleme? N-ai nimic. Termină cu tâmpeniile.”

Încercările eșuate de a găsi cauze, lupta cu modul în care te simți atât fizic cât și psihic, pot duce către apariția sentimentului de neputință: Sunt înfrânt.

Ce e cel mai dificil este acceptarea suferinței emoționale. Pacientul vine de cele mai multe în cabinetul psihologic cu accentul pus strict pe cauza fiziologică, deși rapoartele medicale arată că nu sunt probleme la nivelul sănătății fizice.

Lupta într-adevăr există în această persoană, numai că inamicul este considerat propriul eu. Pe ce te concentrezi? Pe încetarea acestei lupte și pe raportarea în mod realist la tot ceea ce simți. Schimbi perspectiva și odată cu ea, ieși din tiparul de monitorizare a tuturor simptomelor, dispar toate interpretările catastrofice. Accentul trebuie pus pe autoresponsabilizare. Ieși din rolul de victimă și afli că ești singurul capabil să resemnifice scenariul.

Este o mare diferență între focusarea exclusivă asupra simptomului și a cunoaște cu adevărat anxietatea. A te împrieteni cu ea, să o îngrijești, să o înțelegi, așa se transformă și ea. Dacă atenția e asupra durerii psihologice, asupra a ceea ce înseamnă pentru tine, nu ajută mai mult?

Responsabilizarea pentru propria schimbare este cheia. De ce? De multe ori cauți fără să-ți dai seama, chiar și în terapeut un om pe care să îl iei în echipa Pro frică, un sprijin care să întărească de fapt toată această frică. Acestei persoane îi este frică să rămână singură cu ea, să se privească, îi e frică de ceea ce simte. De ce? Frica asta i-a adus de atâtea ori tulburări gastro-intestinale, amețeli, dureri de cap, dureri musculare, dificultăți în respirație sau hiperventilație, palpitații, transpirație ș.a dându-i peste cap efectiv viața. Nu știe cum să între în contact autentic cu sine, devine atât de atent pe simptom încât nu mai știe cine e fără el, nu se mai vede altfel. Până la urmă, dacă tragem împreună o concluzie, această persoană este speriată de fapt, de ea însăși și caută ajutorul în exterior.

Dacă ești anxios știi deja la ce mă refer când zic Tensiune interioară. Știi cum e cu ea? Ai fost vreodată avertizat în trafic de vreun alt șofer binevoitor că este ceva în neregulă la mașina ta? Ei bine, asta face prin intermediul tensiunii, inconștientul. Dacă ești destul de receptiv și prinzi mesajul din prima, te vei ocupa de a face schimbările necesare. Însă, fiind mai ușor să lucrezi numai la suprafață, superficial devenim cu timpul surzi la semnalele interiorului. Dacă ești surd la primul nivel de mesaje, inconștientul recurge la altele, bolile. Pe astea nu prea le poți ignora.

Balansul emoțiilor și starea de observator

Balansul emoțiilor și starea de observator

by Adina · Feb 16, 2021

Controlul emoțiilor. Ce subiect interesant! Ironic zic, cumva apare peste tot.

Imaginează-ți o emoție, un sentiment. Acum imaginează-ți un pendul (bobițele acelea și suportul) legănându-se liber. Cu cât mă concentrez mai mult pe o direcție, cu atât îi ofer mai multă putere să se balanseze în partea cealaltă.

Văd asta cu emoția, fix ca pendulul. Emoția se balansează. E inevitabil. Nu ai fericire, bucurie și atât. Clar poate să-ți placă o parte mai mult decât cealaltă. Cu toate că încerci să lupți contra cursului natural al balansului și să-l aduci spre acea parte preferată, dai mai multă putere să se ridice spre cea pe care nu o placi. Mai devreme sau mai târziu ajunge și acolo. Dar, ar putea să ajungă fără o putere intensificată.

Ce alte opțiuni mai vezi? Excluzând să iei bobul și să îl tragi într-o direcție. Cred că am putea să escaladăm cumva firul și să privesc de pe suport mișcarea naturală a acestuia. Fiind aici înseamnă că permit pendulului să se balanseze, nu îmi risipesc energia și nu dau nici mai multă putere părții pe care nu o agreez. Nu-ți mai e rău de mișcare, tot ducându-te dintr-o parte în alta, dar mișcarea e în continuare acolo. Cum se schimbă oare viața din a fi pe acel bob, la a fi pe suport?

Cum ai traduce asta? Să lași emoțiile să se întâmple, dar nu să devii una cu ele, cumva ieșind din balansul toxic și doar privindu-l mișcându-se natural. Le lași să se manifeste, dar nu să fii în carusel, ci o conștientizare, o acceptare a lor? Să nu te încrâncenezi numai pe ceva pozitiv și să refuzi să accepți și cealaltă față a medaliei, să mă prefac că nu e, că nu simt, să fug….

Despre pierderi

Despre pierderi

by Adina · Dec 22, 2020

Unde să fugim când ne ascundem de noi? Poate căutăm ceva ce ne lipsește în alții. De multe ori nici nu știi ce, dar alergi ca un cal la o cursă fără țintă. Obositor? Cam da.

Ce îți lipsește? Nu știu.

Ce cauți? Nu știu.

Ce ai pierdut? Asta e întrebare grea. Și îți vin în minte multe răspunsuri, nici nu știi pe care să îl apuci primul. Sau e numai senzația. Simt că am pierdut ceva, cândva, pe undeva. Ceva ce te face să cauți ca un bezmetic, un orb care dă cu mâinile în toate părțile încercând să potrivească o piesă lipsă. Le ia pe pipăite, poate o textură, poate un miros, orice să te facă să recunoști. Să pară că e acel ceva. Dar poate tu nu mai ești același între timp.

Și încerci să potrivești piese…Le întorci pe toate părțile. Te enervezi. De ce nu vă mai potriviți? Omul ăsta, de frică nici nu deschide ochii. Nu dă ochii cu realitatea. Îi ține închiși. “Poate dacă mă prefac că nu văd, nu e. Poate îmi mai ofer cinci minute de iluzie.” Dar știi că iluzille nu sunt bune, nu? Sau cum preferi, până la urmă e deciza ta. Rămâi orb sau deschide ochii și privește realitatea.

Dacă ai pierdut ceva, pentru oricare dintre noi are altă valoare acel ceva, cum facem să ne simțim întregi?

Îmi întorc privirea către mine, mă privesc în oglindă. Ce om sunt! Băi ce om sunt! Ia să văd dacă pot să râd la mine. Ia să mă încrunt. Mă strâmb. Cine mă vede zice că sunt nebun.

Îmi era dor de mine. Atâta alergătură…După ce alergi omule? Picioarele îți sunt înlemnite, dar tu pare că fugi mereu. În capul tău e maraton. Maratoane.

Poate dacă mă opresc și îmi fac un ceai, și iau o pauză de la tot? Sună bine, nu? Știi ce cred eu că am pierdut? Pe mine. Pe mine odată cu încrederea oarbă, odată cu loialitatea fără reciproc, odată cu un eșec, odată cu părinții divorțați, odată cu un abuz, odată cu un abandon, cu un vis neîmplinit, cu teama de a fi, cu teama de a striga lumii NU!, cu neputința de a spune NU, cu zilele când nu doream să fac ceva și totuși am făcut, odată cu o prietenie care s-a dus, odată cu o trădare, o minciună, cu o iubire, cu un înșelat, odată cu niște oameni care pleacă și se întorc în viața ta după cum au nevoie, odată cu fiecare bucată din tine pe care o lași pe paturi străine, odată cu toate dățile când ți-ai spus ție Nu ca să spui altcuiva Da.

Ce ușor ne pierdem. Și dacă m-aș regăsi? Dacă spun că vreau altceva? Oricum piesele alea nu se mai potrivesc indiferent de cât mă chinui eu. E o ideee bună? Zi.

Spuneai că te-ai pierdut pe tine, uneori traumele de tip abandon determină o afectare a identității, “a fi”, nu știi cine ești, omul nu știe cine este. Trauma de respingere îți ia puterea, a putea, a avea. Ce vrea? Ce poate? Abandonul poate să fie fizic, emoțional, cognitiv. E puternic când e vorba mai ales de un părinte absent dintotdeauna. E lipsa unei oglinzi cu rol parental. Nu ai la ce să te raportezi, nu ai oglindă.

Simt că am pierdut ceva și mă refugiez în alcool. Alcoolul știi ce rol are, nu? De umplere. Bei și bei până te simți plin, dar a doua zi ești la fel de gol, poate mai gol.

Mă refugiez în droguri. Îmi distrag atenția de la suferința mea. Mă doare ceva, nici eu nu știu ce. Doctore, mă doare sufletul! Am încercat de toate, alcool, droguri, oameni, sex, somnifere, nu merge. Și doctorul îți zice, ai încercat liniștea? Ai încercat să respiri de câteva ori și să lași odată cu fiecare expirat să iasă din durerea aia? Ai încercat să te uiți la ce doare cu răbdare, fără să încerci imediat să uiți cu patru pahare?

Știi că tot ce pierzi, se transformă într-un fel sau altul? Uneori te uiți atât de mult după ce ai pierdut încât nu vezi minunea din fața ta. Nu vezi omul care ești. Așa ciuruit sau cum mai vrei tu să îți zici. Dar dacă pierderea poate să fie văzută și ca un câștig? Ok, nu țipa. Încă nu vezi asta. Am înțeles. Bine, las-o așa. Am pierdut. Sunt un om care a și pierdut. Dar a și câștigat. Te-am prins aici. Ce să facem, așa e viața, un șir de a lăsa, a da drumu și a porni din nou. Dar de fiecare dată cu tine. Observi? Tu te ai pe tine oriunde. Și când pierzi și când câștigi, ești mereu cu tine. Norocosule!

Kinetoterapie pentru minte.  De ce te doare spatele.

Kinetoterapie pentru minte. De ce te doare spatele.

by Adina · Oct 11, 2020

Se spune că trebuie să treci prin viaţă uşor, mai ca un fulg. Dar se întâmplă ca uneori să simţi o greutate atât de mare asupra ta că numai fulg nu eşti.

Oamenii din jur nu o simt, dar remarcă: Ce te-ai mai cocoșat! Stai drept! La început nu îți dai seama cum greutatea lucrurilor pe care le duci cu tine începe să se vadă pe corp. E un semnal de alarmă pe care corpul ți-l dă: Uită-te odată și către tine!

Indiferent cât te prefaci că nu observi emoțiile, gândurile, sau poate îți scapă controlului conștient, ele apar traduse în limbaj corporal.

O durere lombară o simți imediat. Vezi cum te face corpul atent la universul interior? În maniera aceasta nu ai cum să nu bagi în seamă acele emoții.

Și te gândești: Oare de la ce? E aerul condiționat, am ridicat ceva, de la ce? Nu zice nimeni că durerea nu există, din contră. Este cât se poate de reală. Bolile au nevoie de timp. Azi puțin, mâine puțin, până când de la emoție, presiune psihică, se ajunge la durere fizică.

Ce cari de dimineață, de când te trezești, până seara când adormi? Ce nu te lasă să respiri la potențialul maxim? Ce nu te lasă să te simți ușor… Să poți să îți simți relaxat corpul?

Capul, gâtul, umerii… Sunt încordați. Brațele…Spatele, coborând la bazin, picioare.

Las tot ce nu pot controla acum, las tot ce nu îmi aparține să plece, las toate emoțiile care nu sunt ale mele să plece, las problemele care nu sunt ale mele să plece, las durerile care nu sunt ale mele să plece. Las presiunea pe care o pun asupra mea să plece.

Las tot ce nu pot schimba să plece. Las oamenii să plece și respir pentru mine. Nu m-a învățat nimeni să respir pentru mine, să îmi duc propria greutate.

Descifrarea mesajelor transmise de spate

Spatele duce foarte mult. Are chiar și rolul de a proteja. Ai văzut cum imediat te aperi, ghemuindu-te, într-o poziție aproape fetus. Spatele este cel care te apără, preia suferința, durerea. Dacă tot încasez, până la limita suportabilității, dacă greutatea este prea mare durerile apar.

În momentele în care vreau să arăt că sunt puternic, o fac cu ajutorul spatelui. Ai observat? Îndrept spatele. Privește în antiteză când mă simt supus cuiva, autonomia mea, granițele mele sunt încălcate, mă înconvoi și mă fac mic, mic.

Îmi îndrept umerii știind că sunt puternic, și am toată forta de care am nevoie, am resursele mele interioare. Las viața să curgă, fără să preiau asupra mea nimic.

Avem expresii care trădează legătura minte- corp:

“Întorc spatele și plec“, când mă simt neputincios.

“Mi-a încremenit spatele.” dacă simt că sunt într-o situație fără ieșire, sunt încremenit în situația asta dificilă, car pe cineva, car o problemă, car trecutul.

Poate am avut încredere și “am primit o lovitură pe la spate”. Am fost trădat de unde nu mă așteptam și simt durerea la nivelul spatelui.

Poate anxietatea, frica, teama mă fac să îmi strâng umerii, să îi aduc cât pot spre față ca să mă protejez, ca să nu deranjez, ca să nu ocup prea mult loc, ca să nu atrag prea mult atenția. Umerii dor, au o poziție de aplecare spre față.

Mă doare spatele pentru că vreau să scap de ceva ce aduc cu mine. Vreau să mă salvez de la o suferință, o situație, evenimente și dureri din trecut care îngreunează prezentul. Durerea arată că vreau să mă salvez. Mi-a ajuns. Corpului i-a ajuns. Minții i-a ajuns. Mie mi-a ajuns!

Mă doare ceafa. Poate pentru că mă port ca un struț care se ascunde, nu face față, nu înfruntă ce i se arată, ce aduce viața în fața lui. Nu își înfruntă dificultățile. Speră că prefăcându-se că nu le vede, ele dispar.

Stau cu capul plecat. Mi- e teamă să privesc oamenii în ochi, mi- e teamă să privesc viitorul în față. Poate am învățat umilința de mic, poate mi s-a zis: Ține capul jos! Poate mi s-a făcut rău și am adoptat o poziție de victimă. Nu am încredere în mine să țin capul sus. Poate cred că am greșit mult, că am dezamăgit sau m-am autosabotat.

Mă încăpățânez, am o viziune rigidă asupra unor lucruri. Mă opun, am orgoliul foarte mare. Eu nu cedez. Așa se explică și că am mușchii spatelui tensionați, mă dor…E cumva normal având în vedere ce atitudine rigidă am uneori.

Durerea cervicală poate corespunde centrului comunicării, şi mai ales al capacităţii mele de deschidere, de toleranţă, de cât sunt de deschis şi de flexibil la ce îmi oferă viaţa.

Dacă mergem pe firul amănunţit, putem spune despre prima vertebră cervicală, care vine în sprijinul capului, greutăţii capului, că poate fi afectată de greutatea gândurilor mele, de grijile mele. Cât mă frământ pentru mine sau pentru altcineva din viaţa mea.

Nu eşti de acord cu mine că simţi greutatea asta la nivelul capului? De câte ori folosim expresia: Îmi simt capul atât de greu.

Cu cât de multă rigiditate întâmpin ce îmi aduce viața, și mă chinui să rămân în zona de confort?

Mi-e frică de ce se întâmplă în jurul meu, de emoțiile mele așa că îmi încremenesc gâtul, capul pentru a nu putea privi. Observi jocul de cuvinte? Cum transpui în limbaj corporal tot ceea ce simți, gândești?

Mă doare cervicala pentru că am nevoie de comunicare. Am nevoie să comunic chiar dacă simt că ceilalți nu mă ascultă.

Ce pot să fac? Pot să încerc să aduc calmul în viața mea. Să fiu mai calm astfel încât creierul meu să nu mai muncească atât. Am încredere în mine că pot să fiu mai deschis la ce se întâmplă în jurul meu.

Când am încetat să mai țin capul sus? Când am început să mă întreb dacă sunt la înalțime? Dacă mă ridic la înălțimea așteptărilor mele, așteptărilor ei, lui, lor. Când am început să fiu alert la ce cred ceilalți despre mine? Când a început să mă doară ceafa, capul, să am amețeli, vertij? Că nu pot să fiu la înalțime…

A doua vertebră cervicală o ajută pe prima să se miște. Durerea resimțită aici arată câtă rigiditate am. Arată dacă sunt sau nu pregătit să îmi asum riscuri. Să pășesc în viață fără să fiu obsedat de control. Să îndrăznesc să pășesc și peste linia pe care mi-am trasat-o.

Atât de frică îmi e să fiu mai deschis? Ce se poate întâmpla? Să mă cunosc pe mine. Să mă împrietenesc cu mine, să pot să înfrunt tot ce apare în cale, numai așa devin încrezător în mine, numai văzându-mă în diferite ipostaze.

Devine rigidă vertebra pentru că și eu sunt rigid cu mine. Nu îmi dau voie să simt, să sufăr, să mă bucur, să trec prin suferințe pe care încă le ascund undeva, prefăcându-mă că nu există.

De ce te ferești să te vezi în toate ipostazele? Să îți cunoști fiecare latură a personalității tale și astfel să capeți putere? Cum altfel să ai încredere în tine dacă nu ai avut puterea să te privești pe tine în ochi?

E greu să fii singur cu tine? Dar nu ai nevoie de asta? Să te întorci spre tine și să nu mai fugi. Oricum te ajungi din urmă oriunde te duci. Războiul cu sine nu se câștigă. Mai bine privești totul ca pe o îmbrățisare a tot ceea ce reprezinți, un cantonament în care alergi pentru tine, te odihnești pentru tine…

Simt că mi-a înțepenit gâtul. Oare am emoțiile blocate? Nu îmi dau voie să simt, să mă eliberez. Să fie oare lacrimile mele fluidul de care au nevoie vertebrele pentru a nu se mai freca suprafețe uscate?

Dacă primele două vertebre se sprijină, vertebra 3 pare de una singură. Accept că singurătatea face și ea parte din viață, și este un mediu în care mă pot regăsi, cunoaște și încărca bateriile.

Cum toate lucrurile au o armonie a lor, important este să știm și cu ce organe, cu ce altă zonă rezonează vertebrele.

Vertebrele mijlocului spatelui pot reacționa când mă forțez peste limitele mele fizice, psihice, emoționale. Ele țipă când trebuie să te întorci către tine, să iei un timp pentru tine. Timp de a îți trăi emoțiile, suferința, frica și de a le accepta, ulterior transforma.

Să fiu stâlpul susținător al tuturor, al familiei, al casei, al partenerului, devine dificil de suportat, să cred că am mereu pe cineva în spate, și să îl car, să mă descurc singur. Poate n-ar fi rău să învăt să cer ajutor celorlalți.

Zona lombară

Parte de susținere, unde apar tensiuni legate de dorințe financiare, lipsa afectivității, și mai ales neîncredere: Oare voi putea să fac asta?

Este o discrepanță între ceea ce îmi doresc și lipsa mea de acțiune pentru îndeplinirea acelui lucru. Nu voi reuși. Nu voi putea. Preocuparea mea pentru lucruri materiale este una mare, uneori îmi calculez valoarea personală în funcție de câți bani am.

Consideri uneori că ești stâlpul de susținere, preiei chiar și atribuțiile, responsabilitatea pentru alte persoane. Nu îți cari propria greutate, la ea se adaugă și greutatea acelor persoane, a problemelor lor pe care crezi că le rezolvi, că depind de tine. Uneori vrei să fii responsabil pentru altcineva și poate, pentru a părea important. Este o autovalidare asupra căreia poți reflecta.

Am nevoie să renunț la rigiditate pentru a face loc schimbărilor care pot fi foarte bune, chiar dacă rutina mea mă face să mă simt în siguranță și noul mă sperie. Pun jos greutatea care aparține celorlalți.

Nu mă mai chinui să mențin o anumită imagine în fața celorlalți. Recunosc că uneori pun prea multă presiune pe mine și am nevoie să mă odihnesc. Am nevoie să fac ordine printre trăirile, gândurile și emoțiile mele să știu ce este cu adevărat important pentru mine.

Psoriazis. Boala nu este o ușă care se închide.

Psoriazis. Boala nu este o ușă care se închide.

by Adina · Aug 28, 2020

Bolile pielii sunt extrem de dureroase. Pe lângă durerea fizică, există de asemenea un răspuns emoțional la ea: stres, frustrare, depresie, anxietate, absenteism la locul de muncă, afectarea relațiilor, au potențial de stigmatizare socială și izolare.

Psoriazisul poate apărea în urma unui șoc emoțional, eveniment dureros reprezentând o cumpănă greu de înțeles și de acceptat ca fiind parte din viață. Importantă este ruperea de tipar, boala poate fi văzută ca o ușă care se deschide, nu un stop. Scenariul vieții este imprevizibil, viața însăși înseamnă adaptare.

La nivelul pielii sunt analizate toate informațiile de contact și reflectă sănătatea interioară, atât la nivel fizic cât și psihic.

Psoriazisul poate apărea în urma unei separări. Câte feluri de separări există? Copil fiind, cea mai mare nevoie este cea de a ne simti în contact cu părinții. Contactul se simte la nivelul pielii. Separarea de mamă, de tată, partener/ă, de un proiect, separarea de mine și de propria mea identitate.

Separarea vine și pune o barieră. Nu pot să îmbrățișez. Nu pot să îți strâng mâna. Atingerea înseamnă piele. Nu pot…poate însemna psoriazis.

Când simți presiunea de a avea contacte nedorite cu alte persoane, a fi nevoit să stai în preajma lor, e o obligație care creează reacții inflamatorii.

Psoriazisul poate fi văzut și drept o armură de protecție. “Mă protejează de suferința pe care oamenii mi-o pot provoca. El mă izolează social și prin urmare mă ține departe de a fi rănit.”

A fi în contact cu ceea ce se întâmplă în interior, a îți da voie să primești atingerea, îmbrățișarea, apropierea celuilalt, a fi deschis către cel de lângă tine și mai ales a nu rămâne blocat în relații pe care nu le dorești. A avea încredere în emoțiile tale, a îți accepta sensibilitatea și a o vedea ca pe o forță.

Orice om are nevoie să se rupă de situația critică. Ce crezi că s-ar mai putea face în prezent?

Ce spune părul tău despre tine?

Ce spune părul tău despre tine?

by Adina · Aug 21, 2020

Părul are un rol aparte, este dovada evidentă a sănătății fizice cât și psihice. De ce? Pentru că protejează pielea capului și este cel care simbolizează forța, vitalitatea, libertatea, frumusețea, sexualitatea. La femei poate reprezenta puterea de atracție, seducție, iar la bărbați este simbol al vitalității. Podoaba capilară e strâns legată de imaginea de sine, de putere, feminitate.

Creșterea părului poate fi asociată cu propria creștere, dezvoltare. Îmi arată cât de mult m-am responsabilizat față de mine, cât sunt dispus să schimb obiceiuri și gânduri care nu îmi fac deloc bine, cât sunt dispus să resemnific structuri mentale cu care m-am obișnuit, dar care țin pe loc propria mea evoluție.

Părul este un indicator foarte important al sănătății psihice.

Curățenia părului indică dacă ai sau nu energie, motivație pentru a te îngriji, pentru a fi aici și acum, chiar bucuria de a trăi. Îngrijirea părului se poate asocia cu o depresie, cu un ascetism, omul se privează de tot ce pentru el înseamnă mult.

Răsucirea părului, comportamentele obsesiv-compulsive, scărpinatul în cap se asociază cu anxietate, stres. “Îmi vine să îmi rup părul din cap” arată furie, frustrare, acumulare de emoții, răbufnire.

Îngrijirea prea atentă a lui, exagerarea poate arată un comportament narcisic, o dorință de epatare. Ei cer atenție, fiind hiperpreocupați să arate bine, să fie admirați, să fie speciali.

A își aranja părul ca o anumită persoană poate fi semnul dependentului ( se aranjează ca ea sau pentru ea).

Afecțiunile părului, pe lângă factorul genetic, sunt rezultatul unor puternice șocuri emoționale, reacții emoționale față de anumite situații. Fie că e vorba de neputință, de conflicte care stau și mocnesc, sentimente latente sau care refulează, disperare, neliniști. Când apare nervozitatea, când crește instabilitatea și resursele noastre interioare se epuizează.

Mătreața se află în strânsă legătura cu rolul meu social și cu relația pe care o am cu mine însumi. În ceea ce privește imaginea mea socială, pot să consider că nu mă pun în valoare și nu mă pot face remarcat. De asemenea, este un indicator al nivelului de stres extrem de ridicat.

Alopecia sau pierderea părului este prezentă când sunt axat pe plan material, rațional. “Sunt stresat, muncesc mult, resimt tensiuni extrem de mari și îmi vine să îmi smulg părul din cap.” Experiența unor procese traumatizante își poate pune și ea amprenta.

Pierzându-mi părul, mă face să mă întreb: Ce pierd în viața mea? Ce cred că voi pierde în viitor (un lucru, statut, pe cineva…)?

“Atât de tânăr și deja ai păr alb”. Presiunea se observă clar. Poate nu o conștientizezi, dar corpul îți arată. Presiune socială, presiune din partea familiei, a prietenilor, la job, obligații. ” Trăiesc pentru ceilalți, dar pentru mine? Alerg să fiu în ritmul lor, dar al meu care este?”

Hrănești părul cu micro-nutrienți din produsele pentru îngrijirea lui, dar are nevoie și de altfel de “nutrienți” precum sănătatea fizică și mai ales cea psihică. Părul este o oglindă a stării interioare: Să accept că am nevoie să îmi schimb atitudinea față de situațiile din viața mea, să fiu mai deschis, mai tolerant față de mine însumi.

Gol emoțional și lăcomie în farfurie. La dietă cu emoțiile?

Gol emoțional și lăcomie în farfurie. La dietă cu emoțiile?

by Adina · Jun 25, 2020

Ne-am obișnuit cu diete. Căutăm să ne inspirăm de la vedete, nutriționiști, antrenori, dar te-ai gândit ce înseamnă cu adevărat un comportament alimentar?

Modul în care ne alimentăm poate semăna cu răspunsul la felul în care am fost sau nu iubiti, doriți sau nu, respinși sau nu.

Poate părea o cale ușoară de a umple un gol.

Unii se îngrașă, alții nu. Se pot îngrășa pentru că nu consumă ceea ce doresc, ce ar avea nevoie. Nu se poate pune stop la a mânca, la fel cum nu se poate pune stop compulsivului și la sport, sex, abuz din partea partenerilor.

Dacă-mi spun constant: Sunt gras. Am un corp hidos care respinge, denotă relația pe care o am cu corpul meu, imaginea de sine. Aceste gânduri devin parte din structura noastră, încep să învinovățesc o parte a corpului pentru abandon, respingere, eșec: Bărbații nu mă vor pentru că am burtă. Nu am primit job-ul pentru că am picioare groase. Înveți limbajul acesta intern, cel mai adesea, într-o relație, din abuzuri.

În urma unor abuzuri fie ele fizice, verbale, sexuale într-o relație, ne creăm imagini mintale cu privire la anumite aspecte din corp pe care le găsim ca fiind vinovate, în așa fel încât suferința reală a respingerii e mai ușor de tolerat. O traumă substitut pentru alta.

Putem introiecta agresorul, făcând echipă cu el: Greutatea mea e de vină pentru tot. Nu vezi cum arăt? Dacă aș avea altă formă, nu aș fi umilit. Ajungi să îți fi propria teroare.

Ți-ai luat job full time pe post de agresor.

Ai comandat abuz la farfurie?

De fiecare dată când te jignești privindu-te în oglindă ești abuzator. De fiecare dată când îți refuzi plăcerea de a mânca ce îți place și înlocuiești cu ce e„ sănătos”, ești abuzator. Unul manipulativ, dar abuzator.

Oare câte calorii are? Ia să le număr și să uit de orice plăcere. Ești abuzator. Când ești întrebat: dar cât mănânci? Și de ce mănânci asta? Te oprești, îți e rușine. Ești abuzator.

Compari meniul tău cu cel al altcuiva, forma ta cu a altcuiva și îți pui restricție. Ești abuzator.

De fiecare dată când mănânci dulciuri în exces pentru că te-a părăsit partenerul, ești abuzator.

Te năpustești imediat asupra mâncării. La fel și în iubire, îți e greu să o privești față în față. Îți vine greu să stai în contact de fapt, cu tine. Seamănă modul în care te raportezi la farfurie cu modul în care o faci cu partenerul?

Poți să pornești prin a exersa răbdarea. A mânca mai lent, a mesteca, să simți cu adevărat texturi și gusturi. Să simți dacă într-adevăr îți place sau mănânci din plictiseală, de stres, din anxietate.

Alimentul asta mă îngrașă. Alimentul ăsta mă slăbește. „Cura asta îmi aduce iubire.” Oare? Sau iubirea e ceva ce se dezvoltă?

„De astăzi mănânc numai curat, sănătos. ” Ce e de fapt murdar? Te ferești de ce anume? De apropiere? De intimitate, care poate să fie murdară, care poate să aducă neplăcere și insatisfacție?

Dacă corpul cere, regândește relația cu alimentele. Dă-ți voie să faci schimbări, fii curios la tipul de alimente pe care îl alegi. Fii curios ce beneficii îți aduc aceste alegeri. Sunt făcute pentru tine sau pentru altcineva? Cu ce scop?

Un mâncător compulsiv știe ce e aia anduranță. Te bate la capitolul acesta. Mănânc acum mult, dar vezi că opt ore după nu mai bag nimic în gură. Nu mai mănânc acum, mă păstrez pentru desertul de la cină. Se erotizează abținerile: Nu mănânc nimic, e preludiu pentru desert.

După atâtea relații eșuate, relații în care simți că ai fost un erou al sacrificiului, ajungi acasă și de ce să nu mănânci? Mănânci oare pentru că îți este foame, poftă, simți cu adevărat textura acelor alimente? Cu un dulce încerci să acoperi amarul. Ronțăi ceva numai ca să detensionezi agresivitatea strânsă?

În momentul în care ești gol emoțional, îți interzici emoțiile. Apare lăcomia în farfurie.

Dă-ți voie să fii cine ești cu adevărat, să te descoperi și să îi oferi corpului gusturi noi emoționale, relaționale, să ai o comunicare bună între minte și corp astfel încât să simți sațietate. Să îi oferi alte tipuri de mâncare, așa cum poți înghiți și alte emoții, nu numai negative.

Dacă îi arăți corpului că poate mânca și fără să fie o pedeapsă: mănânci de furie, nervi, plictiseală, iritare, că poate avea alte căi de gestionare ale acestor emoții, kilogramele nu se vor mai acumula în plus, pentru că se va crea un echilibru natural.

Răbdarea- pilon necesar în ieșirea din acest ciclu al unei dependențe create în tot acest timp. Scăderea în greutate nu se poate întâmpla peste noapte, având în vedere că greutatea poate fi un strat al tău protector, un zid împotriva unor altor abuzuri.

Ții diete, te abții de la ce ar putea să îți provoace plăcere sau nici măcar nu cunoști asta. La fel să fie și cu o relație? Îți e teamă de intimitate, apropiere astfel încât mănânci pentru că hrana joacă rol de persoană apropiată? De iubit? De prieten? Într-adevăr, fiecare alege să facă față suferinței cum poate, dar asta nu înseamnă că la nesfârșit se va aplica același mecanism disfuncțional de apărare. Apropierea nu înseamnă suferință iminentă.

Crezi că, cu următoarea mușcătură te vei simți plin. Corpul îți spune Stop, dar tu continui să mănânci. E o foame teribilă de aparținere, de apropiere, de conectare.

Nu există legătură între foame și emoții? Mai gândește-te la ce expresii folosim: Foame de iubire, o sorb din priviri, te mănânc.

Foamea există indiferent de diete, indiferent de modul în care numeri minuțios caloriile. Dar dacă ai încerca să iei nutrienți din relații? Din intimitate, apropiere? Ești distras când mănânci? Cât la sută ești prezent? Mănânci pe fugă? Poate așa și iubești.

Cum gestionezi suferința? În brațele cuiva sau cu lingura în înghețată?

Ai nevoie de ceva ușor, mai light… Duci poveri foarte grele? Ai tot strâns și înghițit de-a lungul timpului, ai ținut în tine și acum simți nevoia să te abții.

Când nu ai avut parte de suficientă hrană, astfel încât acum să recuperezi pentru toată neglijarea, abandonul, respingerea?

Kilogramele în plus te protejează cică de o nouă suferință. Dacă sunt gras, nu mă va iubi nimeni. Dacă nu mă va iubi, nu voi suferi DIN NOU.

Care sunt de fapt nevoile din spatele foamei non-fiziologice?

Next Page »

Copyright © 2021 · Marius