Relatii

Dependență sau iubire?

by Adina · Jan 10, 2021

Nu de multe ori se întâmplă să te încăpățânezi să rămâi alături de cineva deși toată intuiția ta strigă în disperare: ce tot faci? Alo? Ai văzut asta? Dar asta? E hai, bravo, zi că nici acum. Amuzant sau nu, e că tu observi, dar alegi să închizi ochii, sperând că poate-poate. Ei bine, poate ăsta e tare păcătos. Un “poate”, te poate ține și azi, și mâine și încă o lună într-un context în care nu îți ai locul.

Poate mâine e altfel, dacă fac asta sigur va fi cauză și efect, da, da știu eu asta. Poate dacă încep eu să ofer mai mult, mi se va oferi la fel. Sau joc la strategii, nu ofer nimic ca să stârnesc un interes. Am auzit și știu că indiferența atrage. Da, atrage câtă toxicitate nu poți să duci.

Nu poți închide ochii la nesfărșit, sau o faci până în momentul în care apare detașarea. Brusc sau treptat, poate nici nu îți dai seama, dar azi, mâine începi să te obișnuiești. Și sunt câteva variante: stimă de sine zero și rămâi acolo primind jumătate din ceea ce meriți, sau asta crezi că meriți, nu recunoști alt tipar de iubire față de cel întâlnit în familie, alegi la nesfârșit un om cu care nu ai un același limbaj al iubirii, validare, rană de respingere, rană narcisică: cum de nu face asta? Nu știe ce norocos/norocoasă e că mă are pe mine și totuși simt că mă respinge, nu îmi indeplinește nevoile, rămâi atârnat, sau pui stop.

S-a schimbat. Da, omul de lângă mine s- a schimbat. Cred că e ceva la mine. Sigur e din vina mea, sigur am făcut sau nu am făcut ceva bine. Nu mă mai place la fel. Ce să mai…zero interes, nu mai e ca la început.

De multe ori, în relația de cuplu, ce aștepți tu si realitatea partenerului se izbesc destul de tare. Ai asteptări și apare frustrarea, dar știi ce? Partenerul nu este responsabil pentru că nu sunt îndeplinite așteptările tale. Ale tale, numai ale tale. Ți-ai construit o imagine în minte și compari realitatea cu ea. În raport cu acea imagine, realitatea pare dureroasă, neadecvată, nu este suficient. Întrebarea este, tu iubești pe cineva real sau o imagine pe care ți-ai construit-o?

Suferi comparând setul de idei pe care îl ai înăuntrul tău cu realitatea din afara ta și observi că nu sunt identice. Să fie oare, o variantă bună să începi să vezi omul de lângă tine pentru cine este el? Așa cum este el? Chiar pe el și nu ce proiectezi tu a fi? Să te uiți la el/ea și să îl/o vezi cu adevărat, să auzi cu adevărat, să cunoști cu adevărat.

Iubire sau dependență? Grea întrebare pentru că e grea diferențierea. Hai totuși să venim cu posibile variante, încep eu, mai adaugi și tu pe parcurs.

Dacă e dependență, zic eu că e sentimentul de a fi prins undeva. Poate ți s-a spus, sau chiar tu ai zis: Viața mea nu are niciun sens fără el/ea. Nu pot să trăiesc fără tine. Asta trădează o frică de abandon, pe când într-o iubire te simți eliberat, pot să fiu cu tine, pot să fiu fără tine, dar aleg să fim împreună. În iubire am eu spațiul meu ai și tu spațiul tău personal, nu e sufocare, nu e fuziune. Accept că suntem diferiți, accept că ai nevoile tale așa cum și eu le am pe ale mele.

Dependența în relație se vede prin multă anxietate, printr-o stare de insuficiență în care te regăsești, pe când o iubire te face să te simți încrezător în tine, în forțele tale, în cine ești și în ce poți.

Dependența te face să îți fie frică și să vezi un potențial pericol în dezvoltarea omului de lângă tine: profesională, ascensiune socială, personală, pe când în iubire ai satisfacție, te bucuri văzându-i evoluția, îl încurajezi și ești un real suport. Evoluția lui nu te sperie că așa s-ar putea îndepărta de tine.

Într-o dependență cauți mereu să fii cumva anume, să fii așa cum și-ar dori sau consideri tu că ar avea nevoie persoana de lângă tine, pe când iubirea înseamnă să fii tu, atât.

Epuizare emoțională, o suferință surdă, asta aduce să fii dependent de persoana de lângă tine versus liniștea emoțională și a te simți în confort cu tine și cu ce se întâmplă în viața ta.

Într-o dependență nu prea mai știi cine ești. E despre celălalt. Ce vrea, ce îi place, ce nu îi place, ce își dorește, ce nevoi are, te îndepărtează de la propria dezvoltare, de la propriile visuri. Pe când în iubire, ne dezvoltăm amândoi, ne sprijinim, e despre fiecare în parte și apoi despre mine în relația cu tine.

Să-i permiți celuilalt să fie cine este, acceptare. Nu vreau să te schimb, nu vreau să te fac mai bun. Acum stau și te întreb, cât de “deștept” să fii să crezi că poți modifica tu, ceva ce se întâmpla numai spontan? Creșterea e spontană. Indiferent cât te chinui tu, nu faci altceva decât să te minți singur, nu știu ce plăcere primești dintr-o autoamăgire și dintr-o încorsetare a unui om, spunându-i și cerându-i să fie altfel: “Lasă că te învăț eu să fii așa, și să nu mai fii așa.” Super. Mult noroc la a îndepărta omul acela.

Am putea asocia relația cu o oglindă, să îți permită ție să fii cine ești, să îi permită și partenerului să fie ceea ce este.

Despre pierderi

by Adina · Dec 22, 2020

Unde să fugim când ne ascundem de noi? Poate căutăm ceva ce ne lipsește în alții. De multe ori nici nu știi ce, dar alergi ca un cal la o cursă fără țintă. Obositor? Cam da.

Ce îți lipsește? Nu știu.

Ce cauți? Nu știu.

Ce ai pierdut? Asta e întrebare grea. Și îți vin în minte multe răspunsuri, nici nu știi pe care să îl apuci primul. Sau e numai senzația. Simt că am pierdut ceva, cândva, pe undeva. Ceva ce te face să cauți ca un bezmetic, un orb care dă cu mâinile în toate părțile încercând să potrivească o piesă lipsă. Le ia pe pipăite, poate o textură, poate un miros, orice să te facă să recunoști. Să pară că e acel ceva. Dar poate tu nu mai ești același între timp.

Și încerci să potrivești piese…Le întorci pe toate părțile. Te enervezi. De ce nu vă mai potriviți? Omul ăsta, de frică nici nu deschide ochii. Nu dă ochii cu realitatea. Îi ține închiși. “Poate dacă mă prefac că nu văd, nu e. Poate îmi mai ofer cinci minute de iluzie.” Dar știi că iluzille nu sunt bune, nu? Sau cum preferi, până la urmă e deciza ta. Rămâi orb sau deschide ochii și privește realitatea.

Dacă ai pierdut ceva, pentru oricare dintre noi are altă valoare acel ceva, cum facem să ne simțim întregi?

Îmi întorc privirea către mine, mă privesc în oglindă. Ce om sunt! Băi ce om sunt! Ia să văd dacă pot să râd la mine. Ia să mă încrunt. Mă strâmb. Cine mă vede zice că sunt nebun.

Îmi era dor de mine. Atâta alergătură…După ce alergi omule? Picioarele îți sunt înlemnite, dar tu pare că fugi mereu. În capul tău e maraton. Maratoane.

Poate dacă mă opresc și îmi fac un ceai, și iau o pauză de la tot? Sună bine, nu? Știi ce cred eu că am pierdut? Pe mine. Pe mine odată cu încrederea oarbă, odată cu loialitatea fără reciproc, odată cu un eșec, odată cu părinții divorțați, odată cu un abuz, odată cu un abandon, cu un vis neîmplinit, cu teama de a fi, cu teama de a striga lumii NU!, cu neputința de a spune NU, cu zilele când nu doream să fac ceva și totuși am făcut, odată cu o prietenie care s-a dus, odată cu o trădare, o minciună, cu o iubire, cu un înșelat, odată cu niște oameni care pleacă și se întorc în viața ta după cum au nevoie, odată cu fiecare bucată din tine pe care o lași pe paturi străine, odată cu toate dățile când ți-ai spus ție Nu ca să spui altcuiva Da.

Ce ușor ne pierdem. Și dacă m-aș regăsi? Dacă spun că vreau altceva? Oricum piesele alea nu se mai potrivesc indiferent de cât mă chinui eu. E o ideee bună? Zi.

Spuneai că te-ai pierdut pe tine, uneori traumele de tip abandon determină o afectare a identității, “a fi”, nu știi cine ești, omul nu știe cine este. Trauma de respingere îți ia puterea, a putea, a avea. Ce vrea? Ce poate? Abandonul poate să fie fizic, emoțional, cognitiv. E puternic când e vorba mai ales de un părinte absent dintotdeauna. E lipsa unei oglinzi cu rol parental. Nu ai la ce să te raportezi, nu ai oglindă.

Simt că am pierdut ceva și mă refugiez în alcool. Alcoolul știi ce rol are, nu? De umplere. Bei și bei până te simți plin, dar a doua zi ești la fel de gol, poate mai gol.

Mă refugiez în droguri. Îmi distrag atenția de la suferința mea. Mă doare ceva, nici eu nu știu ce. Doctore, mă doare sufletul! Am încercat de toate, alcool, droguri, oameni, sex, somnifere, nu merge. Și doctorul îți zice, ai încercat liniștea? Ai încercat să respiri de câteva ori și să lași odată cu fiecare expirat să iasă din durerea aia? Ai încercat să te uiți la ce doare cu răbdare, fără să încerci imediat să uiți cu patru pahare?

Știi că tot ce pierzi, se transformă într-un fel sau altul? Uneori te uiți atât de mult după ce ai pierdut încât nu vezi minunea din fața ta. Nu vezi omul care ești. Așa ciuruit sau cum mai vrei tu să îți zici. Dar dacă pierderea poate să fie văzută și ca un câștig? Ok, nu țipa. Încă nu vezi asta. Am înțeles. Bine, las-o așa. Am pierdut. Sunt un om care a și pierdut. Dar a și câștigat. Te-am prins aici. Ce să facem, așa e viața, un șir de a lăsa, a da drumu și a porni din nou. Dar de fiecare dată cu tine. Observi? Tu te ai pe tine oriunde. Și când pierzi și când câștigi, ești mereu cu tine. Norocosule!

Dorința sexuală hipoactivă. Adevăruri, nu taboo.

by Adina · Oct 20, 2020

Sexualitatea este un subiect pe cât de normal pe atât de văzut ca pe ceva rușinos. Am crescut oare așa? Să fie o jenă transmisă la nivel transgenerațional?

Am crescut cu jena, cu ascunderea, cu E păcat!, E rușinos! La noi în familie nu se vorbește despre asta. Copiii? Vine barza cu ei. Menstruația? Afli despre ea pe cont propriu.

Ce să mai vorbim despre disfuncțiile sexuale? Despre ele nici atât. Și uite așa apare sentimentul vinei, sentimentul stimei de sine scăzute, dureri, tensiune emoțională, certuri între parteneri, frustrări, fiecare dă vina pe celălalt sau se autoînvinovățește pentru ce se întâmplă.

Uneori, cunoașterea poate fi ca o luminiță la capătul tunelului. Nu e suficient să știi să îți asculți corpul, e nevoie să îl și înțelegi. Ba chiar să știi că nu ești singurul care trece printr-o anumită dificultate. Nu, nu este o problemă la tine, numai la tine.

Te întrebi dacă numai ție ți se întâmplă să ai o dorință sexuală hipoactivă? E prezentă și la bărbați și la femei: să nu ai nici o dorință legată de activitatea sexuală, sau insuficient. Ce nu îți spune nimeni, este că lumea psihică este într-o strânsă legătură, și o depresie majoră poate fi cauza pentru acest fapt.

Dacă căutăm câteva trăsături comune ale personaelor cu dorință sexuală redusă putem găsi următoarele: masturbarea este foarte puțin prezentă spre deloc, sexualitatea lor este descrisă ca fiind nesatisfăcătoare, nu reacționează la încercarea partenerului de apropiere intimă, nu sunt atrași de stimularea pornografică. În general, pot fi prezente și alte disfuncții sexuale asociate cu aceasta, cum ar fi o tulburare la nivelul orgasmului sau la primele faze ale excitației.

La ce putem fi atenți? În primul rând să vedem care este frecvența raporturilor sexuale cât și a fanteziilor sexuale. De asemenea, să vedem de câte ori, și în ce situații se inițiază activitatea sexuală.

Convingerile cu privire la sexualitate pe care le avem introiectate, fie din mediul familial fie din experiența de viață pot cântări extrem de mult. Convingerile sunt idei adânc înrădăcinate în structura noastră, dacă vrei, poți să le numești semne de ghidaj: Sexul este un păcat. Plăcerea este un păcat. Masturbarea este un păcat. Femeia nu trebuie să simtă plăcere, dacă o face este una ușoară. Bărbatul nu e bărbat dacă nu își face rolul în pat. Și câte și mai câte ne arată o imagine falsă, punând presiune pe noi sau din contră, făcându-ne să ne cenzurăm sexualitate ducând astfel la o identitate de sine incompletă.

Disfuncția sexuală poate fi văzută în cuplu, și tratată tot prin intermediul relației. Omul se vindecă prin relații. Așa că putem privi spre cuplul nostru, spre ce ar putea să producă această stare.

Avem o curiozitate pentru sexualitate, curiozitate pentru o parte din noi cu care e nevoie să fim în contact, ea punându-și amprenta asupra atâtor fațete ale personalității noastre.

Cauze

E important să cunoaștem că sunt cauze fiziologice, cu care trebuie să avem răbdare, să le acceptăm pentru că numai așa ele se resemnifică: diabet, afecțiuni cardiace, dezechilibru hormonal, probleme renale, hepatice, neurologice. În mod clar, alcoolismul, droguri, efecte adverse ale unor intervenții sau medicamente.

Cauzele psihice au fost puse într-un con de umbră. Cât de deschis ești să poți comunica ce se întâmplă cu tine? Cât de deschis ești tu cu tine să poți spune clar ce ți se întâmplă, ba chiar să și recunoști cauza. Undeva, fiecare dintre noi știm ce se întâmplă, poate nu la modul concret, dar simțim, ceva ne duce către un gând, către o experiență, către o nevoie.

Disfuncția sexuală e teamă. E frică. E nevoia de control. E neîncredere în sine. Aici vezi complexul de inferioritate și identitatea ta nedezvoltată.

Depresia și anxietatea îți pot pune stop plăcerii, te pot face inert. Ce îți plăcea poate la un moment dat nici nu mai contează, sau din contră, anxietatea este atât de crescută încât simți cum stomacul și grijile fac ravagii.

Fiecare avem o experiență neplăcută. Despre asta e viața, despre experiențe prin care trecem și creștem. Important este să nu rămânem acolo, la stadiul acela ci să le revalorificăm, resemnificăm.

Abuz, traumă. Ce mai spui despre educația rigidă și lipsa educației sexuale? Un subiect atât de controversat încât există imaginea că ea înseamnă pornografie și este blamată, interzisă.

Nașterea unui copil este o experiență care poate produce mari schimbări, și nu mă refer la o parte hormonală, la aspectul fizic, la imaginea de sine. Corpul este văzut altfel. Este într-adevăr o provocare să poți să îți vezi corpul schimbat, și da, necesită o mare tărie să poți gestiona ce se întâmplă. Nașterea poate fi un eveniment traumatizant, nașterea poate reprezenta o schimbare de statut, o schimbare în care nu mai știi cine ești, ce ești. Nu mereu nașterea reprezintă un moment fericit, cum nu mereu poți dezvolta o teamă, o repulsie.

Infidelitatea zdruncină din temelii un om. Dinamica cuplului suferă modificări. Imaginea ta, imaginea partenerului ( de multe ori idolatrizat, așezat pe un piedestal cu toate proiecțiile tale asupra lui de om perfect) se modifică încât nu mai simți plăcerea sexuală, te retragi, te închizi.

Foarte multe tulburări, tensiuni emoționale ale noastre, se văd prin intermediul unei relații.

Ce roluri crezi că joci în relația ta? Dacă tu te poziționezi pe un rol de părinte pentru partenerul de cuplu, și el pe cel de copil, oare ce dorință sexuală poate fi? Și multe alte roluri care apar și se tot schimbă.

Nevoile emoționale sunt atât de importante în cuplu. Poate ne dorim ca în interiorul lui să găsim împlinirea lor, dar ce se întâmplă când nu este așa? Cât de greu este să le comunici, mai ales că exista frica de a nu fi primit mesajul tău întocmai de către partener.

Comunicare, comunicare și iar comunicare. Apare zis peste tot. Comunicarea e cheia. Ok, dar hai mai întâi să ne dezbrăcăm de aparențe, de a menține un rol și de a putea crea cadrul omului de lângă noi să se deschidă. Să știe că nu este judecat. să știe că are locul lui unde poate împărtăși gândurile sale, nevoile. Într-un cuplu, problema este a noastră, nu ne luptăm unul împotriva celuilalt când apare una. Suntem doi încercând să rezolvăm o problemă.

Agresivitatea din spatele tăcerii. Este sau nu, tăcerea o formă de violență?

by Adina · Sep 9, 2020

De câte ori ți s-a întâmplat ca cineva să îți întoarcă spatele și să nu îți mai vorbească? Îți aplică pedeapsa tăcerii, care e un abuz emoțional.

Mai ales dacă acest comportament vine din partea unei persoane apropiate, mamă, tată, partener, coleg de serviciu. Cum te simți?

“Groaznic, parcă nu contez. Persoana mea e atât de mică încât poate fi ignorată așa. Mă jignește. Jignește cine sunt și ce reprezint. Mi se pare o atitudine imatură, și foarte meschină în același timp. Îmi provoacă greață, și ma înfurie într-un fel cum nu o face altceva, mai ales dacă vine din partea mamei. Ea are obiceiul ăsta.” M. C 24 ani.

A alege tăcerea drept pedeapsă, este o formă de control, un joc al puterii, supunere față de punctul de vedere al altcuiva. Victima se simte respinsă, îi este afectată stima de sine.

Să alegi să păstrezi tăcerea pentru a evita un conflict pe moment, și să poți vorbi cu claritate și calmitate ulterior este ceva adaptativ “Nu pot să vorbesc acum cu tine, dar putem să vorbim mai târziu.” Să o folosești ca și formă de pedeapsă, nu.

Această pedeapsă se sfârșește prin a cere iertare, a ruga, sau a ceda cerințelor persoanei respective, în schimbarea comportamentului pentru a evita să fii ignorat.

Tăcerea are multe sensuri. Unele sunt violente.

Tăcerea creează distanțe mari. Nicidecum nu vindecă relații, ci formează goluri și mai mari. Da, poate să funcționeze pentru moment. E o liniște mascată, în care celălalt strânge resentimente cu timpul. Să folosești tăcerea ca și pedeapsă îl poate face pe celălalt să cedeze, dar nu înseamnă că acel conflict dispare. Din contră, crește, mocnește și separă.

A ignora pe cineva îi activează aceeași zonă a creierului ca și durerea fizică.

Gândește-te de două ori dacă și tu ai momente când pedepsești sau manipulezi fără să îți dai seama, cât de mult rănești. Folosind un comportament manipulativ, o formă ascunsă de a câștiga autoritatea asupra cuiva, faci cealaltă persoană să se simtă neputincioasă, intimidată, nesemnificativă.

Să primești tăcere fără să știi motivul, este mult mai dăunător imaginii de sine decât atunci când îl cunoști “Cu ce am greșit? Nu merit măcar o explicație? Nu valorez nimic. ” S.A 27 ani

Când un părinte nu mai vorbește cu copilul său, drept pedeapsă, îi provoacă acestuia multă insecuritate și anxietate. Se simte neimportant, de neiubit.

Dacă nu folosești violența fizică și verbală, crezi că nu îi provoci suferință? Pentru dezvoltarea unui copil, atașamentul de figura paternă este deosebit de important. Un copil are nevoie să știe că părinții lui sunt acolo pentru el. Să îi fie principalul refugiu, punctul de siguranță la care poate veni oricând.

“Îmi amintesc cât de mult mă rănea, aș fi făcut orice ca să o fac să se oprească. Mă făcea să simt că trebuie să calc pe coji de ou până când s-ar fi uitat la mine din nou. Mă simțeam singură și abandonată.” C. C 28

Utilizarea tăcerii drept pedeapsă, dăunează copilului din punct de vedere emoțional, astfel încât vor renunța să-și susțină punctul de vedere și nevoile în fața părintelui. Ulterior, adulți, vor lăsa celelalte persoane să calce peste cuvântul lor, granițele lor, dorințele lor, pentru a evita să fie ignorați sau respinși. Vor crește învățați să asculte de altcineva: ce să facă, ce să nu facă, ce e corect, ce e greșit.

Copilul nu vrea să enerveze părintele din nou, așa că va fi anxios, nu va ști ce să facă și cum să se comporte de acum înainte, fiindu-i teamă de consecințele acțiunilor lui.

Pe lângă daunele emoționale, se rupe și legătura părinte-copil, cu greu putând fi reparată.

O violență fără lovituri, care provoacă răni enorme, fără ca măcar să deschizi gura.

Acest tipar de comportament, poate să fie preluat foarte ușor, și să îl manifești la rândul tău, mai ales în relația de cuplu.

La cât se împarte fericirea într-o relație la distanță? La patru sau la doi?

by Adina · Jun 3, 2020

Relație la distanță. Controversat subiect. Contrat tuturor așteptărilor s-ar părea că nivelul satisfacției în cuplu nu diferă mult de cel al relațiilor cu apropiere fizică. Ba chiar se îmbunătățesc abilități de relaționare, cum sunt încrederea, răbdarea, o mai bună comunicare.

Apropierea fizică și cea la nivel non-verbal lipsesc în cea mai mare parte a timpului. Modul în care poți oferi afecțiune este limitat, fapt ce antrenează comunicarea la nivel emoțional, exersarea capacității de a asculta activ, atent.

Lipsind intimitatea fizică, te concentrezi asupra unor aspecte pe care alte cupluri le pot neglija, cum ar fi apropierea emoțională. Ești mai atent la emoțiile partenerului și la experiențele lui. Nivelul empatiei crește.

Intimitate emoțională. Comunicare deschisă. Puncte de reper pentru o relație la distanță.

Înveți să îți exprimi sincer trăirile, gândurile, să le dai glas, să le faci cunoscute. Având drept principal element de apropiere, comunicarea, afli că ea e un proces de ajustare și de acomodare. Înveți că partenerii au un cod diferit de comunicare care poate sau nu să coincidă cu al tău și întrebi mai degrabă decât să presupui.

O relație la distanță necesită încredere. Așadar înveți să nu sari imediat la concluzii și să creați un sentiment al siguranței între voi. Într-adevăr, pentru unele persoane, a oferi încredere este dificil, iar o relație la distanță este un maraton la capitolul acesta. O relație fără încredere nu are fundație, se clatină și devine un chin pentru ambele persoane.

Să fie oare nivelul de angajamanet mai puternic între cei doi, asumându-și o relație la distanță? Presupune succesul unei astfel de relații mai mult efort?

Violența domestică. Dincolo de tăcere. Mituri care o scuză

by Adina · May 20, 2020

Ce înseamnă acasă pentru tine? E un loc al tău, un spațiu personal, intimitate, siguranță, încredere, FAMILIE.

Dar ce se întâmplă dacă atunci când ușa casei se închide, e de fapt o pușcărie? Unii o cunosc, alții nu. Violența domestică nu e mereu vizibilă, se poate camufla în perfecțiune. Familia perfectă, cuplul perfect.

La nivel social sunt transmise multe mituri care ascund sub preș adevărul. Vina cade de multe ori asupra victimei, ba chiar putem să luăm partea agresorului, preluând perspectiva lui și gândind astfel distorsionat. Vina pică și asupra alcoolului, a furiei, a lipsei educației.

Realitatea e diferită, dar câți sunt capabili să o înfrunte, să o accepte, să își asume faptele? Violența domestică nu este problema acelei familii, este o problematică la care contribuim toți la nivel de comunitate.

Iată câteva mituri la care te invit să reflectezi și de ce nu, să continui lista:

În familiile sărace, fără educație întâlnești cea mai mare rată a violenței domestice.

Să fie oare așa? Sau ceilalți se pricep mai bine la a o ascunde? Agresivitatea fie ea fizică, verbală, psihologică, sexuală nu face diferențe între statutul financiar, educație.

Câți bărbați își motiveză comportamentul agresiv pentru că nu își pot controla violența?

În realitate, deși ei cred asta, este de fapt o neasumare a responsabilității față de faptele lor. Nevoia de dominare și de control este una pregnantă. În afara casei, câți sunt violenți cu ceilalți? Cu colegii de muncă, rude? Nu era vorba că nu își pot controla violența?

Tatăl soțului meu era un om violent. Își bătea soția, iar el a învățat de aici comportamentul.

Nu este neapărat adevărat. Și nu e tot o scuză? Abuzatorilor li se găsesc foarte ușor scuze, cel mai adesea de către victime. Ele se pricep atât de bine la a îi vedea pe ei cei răniți, cei care necesită salvare. Victima crede că dacă îl va ajuta, el se va schimba. De multe ori, abuzatorul îi spune acesteia că va căuta ajutor numai dacă rămâne lângă el.

A meritat-o! Sigur a făcut ceva!

A existat credința conform căreia, abuzul a fost văzut ca o formă de disciplinare. Societatea încurajând acest act, a făcut ca femeile să se perceapă ca fiind vinovate, ca meritând acest tratament și în cele din urmă să-și asume vina pentru cele întâmplate. Această acceptare face ca acel comportament violent să ia amploare.

Las-o că îi place!

Există un mit conform căruia femeilor le place să fie abuzate. El a fost încurajat de faptul că ele rămân în continuare în aceste relații abuzive.

Există o fază prin care trece fiecare cuplu/familie alături de un abuzator: când este calm, liniștit, afectuos, chinuit de remușcări. Victima crede că e sincer, că poate acum se va schimba, de acum înainte răul va rămâne în urmă. Cum să vrei să pleci când ți se arată relația perfectă? Ba chiar uneori abuzatorul poate convinge victima că a fost vina ei, o face responsabilă de comportamentul lui. După perioada de liniște, ciclul se reia și reîncepe violența.

Victimele se tem să părăsească relația abuzivă și de teama a ceea ce va urma. Știm câte cazuri nefericite există în rândul celor care au încercat să scape din acest coșmar. Violența domestică se poate manifesta și ca violență socială. Victimei îi este limitat accesul la rude, prieteni. Izolarea socială face ca posibilitatea ei de a ieși din relație să fie dificilă. De asemenea, poate apărea sindromul neputinței învățate.

Bătaia nu lasă așa mari urmări, e ceva de…moment.

Atunci stresul posttraumatic ce e? Traume legate de amenințarea vieții sau a integrității corporale? Ale victimei, ale copiilor?

Amintiri legate de aceste evenimente traumatice pot reapărea. Victima reexperimentează evenimentul și la nivelul viselor.

În cazul acesteia poate apărea o paralizie a sensibilității, o anestezie emoțională, o înstrăinare de ceilalți, pierderea plăcerii și a interesului față de activități, pierderea capacității de a simți emoții, mai ales cele legate de intimitate, afectivitate.

Crește hipervigilența, starea de a trăi mereu într-o continuă alertă. Apar simptome ale depresiei și anxietății până la tulburări.

Victimele reacționează și luptă în momentul în care trebuie să își protejeze copiii, însă când atașamentul traumatic este mult prea intens, când sindromul neputinței învățate și comportamentele autodestructive apar, nu o mai pot face. Demoralizarea este profundă existând și riscul suicidului. Sindromul Stockholm poate fi și el prezent, moment în care victima face alianță cu modul de gândire al agresorului.

La nivel fizic pot apărea vaginismul, dureri în timpul actului sexual, menstruației, palpitații, vertij ș.a

Sunt afectate toate domeniile vieții, inclusiv cel social, economic și profesional.

Să stea pentru copii. Cu ei e tată bun.

Copiii crescuți în acest mediu toxic, învață că violența poate fi o metodă bună de a controla oamenii. Cu violența obții ce îți dorești, înseamnă putere. Bărbații violenți sunt văzuți ca și masculi alfa, iar exprimarea sentimentelor devine slăbiciune. Acești copii sunt viitoarele victime sau agresori.

De asemenea, le este transmis mesajul de către părinți: Nu avea încredere!

Ei se pot întoarce împotriva victimei, crezând-o pe aceasta vinovată, ori pot prelua vina asupra lor.

La rândul lor, într-o relație este posibil să rezolve conflictele prin violență.

Tu ce știi despre anorgasmia feminină? Descoper-o altfel.

by Adina · May 6, 2020

Considerată mult timp subiect taboo, sexualitatea este prezentă, deși existența ei este purtată ca pe un secret rușinos. Disfuncțiile sexuale sunt luate în glumă, privite cu ironie sau cu rușine. Este un subiect controversat. Unii îl vor ascuns, alții îi înțeleg naturalețea și importanța.

În tot acest context, atât femeia cât și bărbatul pleacă cu anumite stereotipii de gen încă de la o vârstă fragedă în ceea ce privește sexualitatea. Cu toate acestea, încetul cu încetul se face lumină asupra a ceeea ce e important și iminent. Ajungem să ne cunoaștem mai bine pe noi și modul în care eul meu se manifestă în corpul meu.

Disfuncțiile sexuale apar în cazul ambelor sexe, iar pe lângă cauzele organice ale acestora sunt de explorat și aspecte mult mai profunde de atât.

Anorgasmia sau incapacitatea de a avea orgasm în cazul femeilor poate avea origini multiple, plecând chiar de la transmiterea transgenerațională, prin convingeri rigide: Femeia nu trebuie să simtă plăcere. Trebuie să facă pe plac bărbatului! Este păcat! Sunt rigidități religioase atât de adânc înrădăcinate în anumite familii, încât copilelor li se introiectează ideea de loialitate față de figurile religiei, față de convingerile familiei. Aduce cu sine învinovățirea în caz de plăcere. Naturalețea sexualității este inhibată ducând la imaturitatea sexuală a ființei, la neintegrarea sexualității, care înseamnă o identitate incompletă.

Sexualitatea poate fi acceptată sau refuzată din cauza fricii. Sunt nenumărate motive prezente în fiecare dintre noi, care ne sunt proprii sau introiectate. Cert este că frica este o barieră grea. De ce? Pentru că este sistemul nostru natural de apărare, iar reprogramarea lui necesită timp. Indiferent ce ți s-a întâmplat, astfel încât să îți reții plăcerea (cea care ar putea să te lase descoperit, un tine autentic) nu ești vinovat pentru modul în care ai ales să te protejezi, dar ai o datorie față de tine să schimbi ceva.

Fie că e vorba de traume, de o criptare a corpului încât să anuleze sensibilitatea zonei pentru a nu îți aduce aminte de evenimentele traumatice, corpul reacționează cum crede că e mai bine în acel moment. Tot corpul îți și spune când este ceva care necesită atenția ta. Boala somatică se instalează ca și semnal de alarmă, un mesaj pe care l-ai neglijat foarte mult timp și și-a găsit o cale de a ieși în față prin intermediul corpului.

Într-un cuplu există modalități ingenioase de comunicare. Lipsa orgasmului poate să fie un mesaj pentru partener? Sau pentru tine? Nu te vreau în viața mea. Nu mă meriți. Te pot controla, așa cum pot face și cu plăcerea mea. Nu îți ofer putere. Te pedepsesc neoferindu-ți asta. O temă importantă rămâne nevoia de control crescută.

Problemele la nivelul cuplului: lipsa intimității emoționale, conflictele prezente cât și lipsa de intimitate în cazul traiului în comun cu alți membri ai familiei, rolurile inadecvate în cuplu, unde raportul nu este predominant adult- adult, lipsa de experiență cât și eventuala disfuncție sexuală a partenerului sunt cele care inhibă manifestarea sexuală.

Există loialitatea față de o figură paternă/maternă ( Dacă mama nu a fost fericită, eu îmi refuz orice plăcere.) sau identificarea cu sex rolul, identitatea sexuală a acestui părinte, neintegrarea feminității. Până la urmă, vrem nu vrem am fost niște bureți care au tras informații despre cum să fim de la ei. Cu timpul, ele se remodelează, restructurează, unele chiar dispar nefiind deloc în conformitate cu cine suntem noi cu adevărat.

Nivelul de maturitate emoțională ocupă un rol deosebit. Este important dacă vârsta biologică corespunde cu cea emoțională, astfel încât poți să fii o fetiță într-un corp de femeie, iar nevoile tale sunt altele de fapt.

Anxietatea este un factor important. Anorgasmia putând fi indusă de diferiți stresori care distrag atenția de la stimulii erotici. Fie că e vorba de a nu îndeplini așteptările partenerului, fie că e o hipervigilență, o anxietate de performanță (unde focusul este mai mult asupra performanței decât asupra plăcerii) ea este un zgomot de fundal, o voce care își face simțită prezența în gândurile tale.

Factorii majori de stres își pun amprenta atât asupra stării psihice cât și fizice. Oboseala cronică te face pasiv, iar depresia anulează plăcerea, neurotransmițătorii din corp au un nivel scăzut, practic nu te mai bucură nimic, nu ai energia fizică pentru activitățile care odată îți plăceau. Văzut organ erogen, tulburările la nivelul creierului afectează sexualitatea. O persoană cu depresie o poate vedea pe aceasta ca pe ceva putred în interiorul său, ceva de care trebuie să-i păzească pe apropiați, decizând să îi țină departe, fapt comunicat la nivel sexual.

Maternitatea poate fi asociată cu plăcerea feminină, astfel încât teama de ea, refuzul acesteia poate acționa ca si cauză a anorgasmiei.

Avem în interiorul nostru atâtea straturi, încât uneori e necesar să îndepărtăm unul singur ca restul să cadă ca și piesele de domino. Un proces dureros și laborios, dar necesar pentru vindecare. Însă pentru asta avem nevoie de un eu puternic, solidificat care poate să susțină impactul.