Relatii

Să fii într-un cuplu poate reprezenta o adevărată provocare, nu- i așa? Căci realitatea acestuia poate fi diferită de credințele, proiecțiile, miturile noastre cu privire la cum e iubirea și cum „trebuie” să arate viața în doi.

La început chiar pare să fie totul perfect. Toți vorbim aceeași limbă, stai liniștit: Am senzația că te cunosc de dinainte, chiar dacă acum ne-am întâlnit. Nici nu mai știu cum era înainte să te cunosc pe tine. Am uitat ce e aia singurătate, mă faci să fiu împlinit. Nici nu pot să-mi mai închipui viața fără tine.

E greu să te mai delimitezi de cealaltă persoană, granițele eului sunt inundate de tsunami-ul emoțiilor puternice, fiind absorbiți unul de celălalt. Idealizezi persoana, îi iubești defectele cel mai mult pentru că sunt ale ei.

Chimia dragostei e simplă. Ba chiar mulți s-au decis să rămână numai la substanțele chimice când e vorba de definit iubirea. Oamenilor de știință le plac foarte mult componentele măsurabile, au și ei iubirea lor.

Știi ce se spune, iubirea te face ăl mai mare prost. Prost, dar fericit. Căci nimic nu concurează cu energia, euforia îndrăgostitului. Creierul îndrăgostitului secretă substanțe chimice, hormoni. Dopamina, norepinefrina energizează. Ești anesteziat cu endorfine care îți asigură o stare de confort. În prezența acestei persoane nu îți mai încapi în piele de exaltare, entuziasm, ai drogul natural: feniletilamina.

Se pare că ele după un timp nu mai sunt secretate la fel. Oare faptul că el nu duce gunoiul, sau că ea îți povestește toată ziua fix ce nu te interesează să fie printre cauze? Cercetătorii vor investiga…

Inconștientul alege partenerii ? Că au trăsături comune cu unul dintre părinți? Că au trăsături ale noastre pe care le-am lăsat de o parte încă de mici? Nu de multe ori, partenerul îți poate deveni părinte, el „trebuie” să îți împlinească, mulțumească tot ce ți-a lipsit la vârste fragede.

În momentul în care vezi că lucrurile nu stau chiar așa, incepi să simți că persoana dragă te-a dezamăgit, nu e atentă la nevoile tale. Și cum făceai când erai mic și nu îți erau satisfăcute nevoile? Țipi, devii irascibil, nemulțumit, crezând că așa primești ce vrei. Vă răniți cu scopul de a vrea pe celălalt mai aproape, de a îl schimba, de a îți oferi dragoste.

Tsunami-ul acela de emoții de la început nu te lăsa să vezi partenerul exact așa cum e. Ce se întâmplă când numai unul dintre voi iese din el? Ți se pare că se detașează și aveți două opțiuni: deziluziile despart, sau țineți la celelalte valori care construiesc o iubire matură.

Frazele de la începutul relației devin: Cred că nu mă mai iubește, nu mai e la fel cu mine. Cred că nu ne potrivim, dacă ne potriveam lucrurile mergeau perfect de la sine. Nu mai e deloc cum l-am cunoscut, s-a schimbat. Sau s-a prefăcut?

Să începi să vezi omul de lângă tine exact așa cum este el și să îl valorizezi pentru ce reprezintă, nu pentru cine credeai că e datorită fanteziei de început. Să îl accepți. Să nu pretinzi că este un surogat menit să îți vindece răni cu care ai venit în cuplu. Să îți asumi responsabilitatea pentru problemele nerezolvate pe care le ai, pentru comunicarea reciprocă a nevoilor, a dorințelor fără să aștepți ca celălalt să le ghicească în cafea dimineața.

Accepți faptul că și tu ai pe lângă părți bune și laturi întunecate, fără a le mai proiecta în partener. Cauți în tine resurse, abilități pentru a nu îl mai sufoca pe celălalt, cerându-i-le. În fond, la început te simți atras pentru că tu consideri că el are ce îți lipsește ție, când de fapt trebuie să scoți la iveală elementele latente din tine, neasumate, ascunse, cunoscute sau nu pentru a fi un om întreg.

Nu există partener de viață potrivit. Există muncă, scăparea de iluzia că fericirea pică din cer și nu trebuie să miști un deget pentru ea.

Avem albumele cu poze vechi, pe care le-am păstrat și le vom ține la loc de cinste mereu. Sunt imaginile cu noi, cu cei dragi, evenimente, dovezi palpabile ale trecutului pe care-l atingi pentru câteva clipe.

La fel ca și albumul foto, inconștientul nostru are păstrate imagini. În ele se găsesc persoanele importante, trăsăturile lor pozitive sau negative și efectele lor asupra noastră.

În funcție de trăsăturile pe care le au părinții, putem să ne alegem și partenerul de viață. Impactul trăsăturilor negative este unul mai mare decât al celor pozitive. Căutăm un partener care să compenseze ce am vrut și nu am primit în anii copilăriei, să compenseze experiențele marcante.

Deși rațional nu ai alege pe cineva cu aceeași caracteristică, se pare că cineva poate alege un partener la fel de iresponsabil ca și tatăl său. Poate el îl ajută să rezolve acest aspect .

La fel de bine, poți alege exact opusul acelei trăsături negative ale părintelui cu care ai o situație nerezolvată.

El: Unde ai fost? Ea: La serviciu, a trebuit să rămân puțin peste program. El: De ce? Cu cine? Ea: Cu colegul de după- amiază, mai aveam de clarificat ce urmează să aplicăm de mâine. El: Arată-mi și mie ce ai lucrat, sunt curios. Îți place să stai cu el, nu? Văd că vă înțelegeți bine. Ea: Când ai să încetezi cu asta? Poftim! Uite ce am făcut, am și mesaje date cu alți colegi întrebându-i lucruri în timpul ăsta.

Bărbatul care a asistat la infidelitatea mamei caută acea parteneră la care fidelitatea este una dintre trăsăturile de bază. Poate să fie fericit cu acest lucru, sau să o chestioneze mereu, să fie gelos și să caute dovezi ale infidelității. Justificările ei, dovezile aduse care demonstrează fidelitatea, îl pot ajuta pe acesta să vindece suferința rămasă. Spre deosebire de tatăl său, el are o soție fidelă.

Fiecare om are propria definiție a iubirii, pe care o manifestă sau nu.

Unii arată iubirea prin fapte la care cealaltă persoană nu poate fi receptivă, pentru că nu primește mesajul pe același canal de comunicare, nu îl poate decodifica. Fiecare oferă, primește și o înțelege în propriul lui fel. De multe ori ce crezi tu că sunt semne clare prin care o arăți, nici măcar nu sunt sesizate, sau pot fi chiar interpretate greșit.

Sunt persoane care spun Te iubesc cu mare ușurință, și persoane cărora le dă creierul Shut down când trebuie să rostească. Te iubesc-ul a devenit oricum viral. Spunem Te iubesc lejer numai când nu are încărcătura lui adevărata. Poate fi sinonim acum cu un Mulțumesc, spus unui coleg.

„Să spui Te iubesc unei persoane e un fel de vulnerabilitate extremă. Pentru că dacă e ranită sau pleacă vei fi foarte rănit și tu.” C. S 30 ani

”Unor bărbați le e mai greu să spună din cauza stereotipurilor despre masculinitate” A. C 25 ani

„E la fel de greu pentru mine și să aud aceste cuvinte.” R. N 27 ani

„Pot să spun din experiența mea că dacă nu ai fost încurajat, prin puterea exemplului, să dai glas sentimentelor tale încă de la începutul vieții, va fi greu să le rostești la maturitate. ” I. P 35 ani

Se cunoaște că învățăm prin imitație, așadar putem funcționa după: Nu am văzut să se zică, nu spun. Introiectezi stilul unuia dintre părinți, pentru care poate ai o loialitate mai mare, sau din contră, te contraidentifici cu el.

Contează oare și orientarea spre lumea externă sau internă? Extrovertitul să poată spune Te iubesc mai ușor decât cel introvert? Să conteze mai mult efervescența emoțională și comunicativitatea acestora ( temperamentele coleric și sangvin) față de flegmatic care pare indiferent afectiv și melancolicul închis în sine și puțin comunicativ?

Personalitatea noastră cuprinde atât aspecte masculine cât și feminine. Eul masculin predominant în fața eului feminin (cel responsabil cu exprimarea emoțională, centrarea pe emoții, afectivitate și manifestarea ei), face necesară antrenarea celui din urmă.

Poate fi dificil să spui Te iubesc pentru că în zilele noastre într-adevăr este. Găsim multă ambiguitate în ceea ce privește o relație, nu știi de ce tip este, nu știi dacă este o relație. Această ambiguitate este susținută de siguranța care apare zicându-ți că dacă nu arăt clar ceea ce vreau, nu pot fi respins atât de rău. Putem vorbi în această situație și despre putere. Cel care manifestă ambivalență se simte mai puternic pentru că celălalt este cel care face eforturile pentru el, îi demonstrează că e important, îi gâdilă egoul, stima de sine, îi arată că nu e lipsit de valoare.

Persoanele ale căror părinți sunt divorțați nu vor să treacă din nou prin această traumă. De multe ori acestea au semne de întrebăre asupra sentimentelor lor, și nici nu pot recunoaște foarte ușor o relație sănătoasă, având în vedere că nu au văzut una.

În zilele noastre, așa cum și un consumator are dificultăți în a alege un produs când oferta este una cu multiple posibilități de a alege, alegerea PERFECTĂ pune într-o mare dificultate. Nu vrei să alegi greșit și amâni deciziile. Spunând Te iubesc cuiva înseamnă că nu o mai poți face și altcuiva.

Experiența cu cineva (un iubit, un părinte…) care a spus/spune des Te iubesc și comportamentul lui este exact opusul te face să nu mai vrei să fii asociat cu sentimentele pe care ți le stârneau aceste cuvinte: repulsie, durere.

Persoane blocate la nivel emoțional, care nu au făcut cunoștință cu emoționalitatea lor, descrisă ca o apă sub care nu știi ce se află. Le este teamă, manifestă rigiditate și un control mărit. Și-au antrenat permanent structuri logice, cognitive, rațional explicative după care funcționează.

Dependenţa poate lua multe forme: De persoană, de relaţii, de emoţii, de o idee, de un rol.

Ai stat vreodată să te gândești că poate ai un vârf destul de înalt numit Vf. Dependent cu peste vreo 2.544m luptând cot la cot cu Moldoveanu? Măi să fie, nu?

Nici măcar când te gândești de ce ai pierdut o relație deși tu ai făcut tot ce ți se cere? Când stai și contorizezi eșecuri, pentru că ești prea accesibil? Ești deja câștigat?

Nu degeaba pare că te agăți, că ai un comportament de agățare și de multe ori ești respins. Dacă tu trăiești plăcerea pentru celălalt? Trăiești pentru el?

Dacă persoana cealaltă este mulțumită, îți este de ajuns. Ești și tu mulțumit. Cum rămâne cu tine? Introiectezi continuu, preiei în interiorul eului tău elemente străine, din exterior, din alții. Te inunzi cu ce îi place lui x, cu modul în care este persoana aceasta, imiți comportamentul său, te imbraci ca ea sau pentru ea ș.a.

Nu cumva te-ai cam pierdut pe drum? Nu mai bine faci o triere? Cât din mine sunt eu și cât sunt alții?

Te chinui singur să pari perfect, să fii perfect când tu nu cauți perfecțiunea de fapt, ci validarea acelei persoane. Critica te devastează.

Disponibilitatea de a te oferi cu totul lasă prea puțin pentru tine, din tine. În fond nici nu știi să trăiești pentru tine.

Te poți situa de multe ori în postura de neajutorat, îți spui: Nu pot fără persoana asta! Nu pot fără tine! Ajungând uneori ca într-o relație să faci tot ce ți se cere, deși nu e ce ți-ai dori, inclusiv în intimitate, numai pentru a nu o pierde.  Te ghidezi după: Niciodată nu iubești prea mult, şi cu cât dai mai mult cu atât primești mai mult.

Te simţi important când persoana respectivă are nevoie de tine şi din nou te laşi pe ultimul loc, dar apare validarea din partea ei, care înseamnă că??

De unde crezi că vine dependența asta, uneori mascată? Cauți substitut în altcineva, în alții pentru o iubire pe care nu ai primit-o? O iubire de care aveai nevoie încă de mic ca să o recunoști când o vezi, de care aveai nevoie ca să te simți iubit și apreciat? În relații tu umpli golul.

Și credeai că dependența se vede numai în fumat, pariuri, sex, alcool, substanțe.

Un om care toată viaţa e furios este dependent de furie. Tu?

Împreună până când? Când intri într-o relație te gândești că există un până când? Nu. Crezi că totul este lapte și miere până la adânci bătrâneți. Unul cu unul nici măcar nu mai fac doi, fac UNUL , că voi deveniți una și aceeași persoană, un întreg.

Un întreg până când vă anulați propria identitate și deveniți Noi. Noi facem, noi mergem, nouă ne place. Dar mie? Stai așa…Unde e Eu aici? Unde sunt nevoile mele, dorințele mele? Aaa…Suntem cuplu simbioză. Aia era.

Gândim și la comun, împărțim același creier până când unul decide să se rupă de întreg și să te lase atârnat fără să mai știi cine ești. Bravo. Cum? Dar cum a putut, ce motive să aibă dacă eu i-am oferit tot, ce nu a fost bun la mine? Ce nu e de ajuns? Și uite așa dau și mai mult și vin cu și mai mult. Sau mă retrag așteptând să observe. Da. Absența mea, lipsa mea de atenție sigur o/ îl aduce înapoi. Hai să vezi cum e fără! Și stai. Mai stai…Mai stau puțin, ce sunt prost să cedez imediat? Nu zice nimic…Și nimicul ăsta așa rămâne.

Posibil ca cel mai greu la o despărțire să fie ambiguitatea. Să nu știi exact ce s-a întâmplat. Măcar un răspuns la De ce să meriți, nu? Incertitudinea e dureroasă. Dar oare nu știi ? Sau te minți că nu știi pentru că adevărul e prea greu de dus.

De când e lumea și pământul oamenii se despart. Crezi că dacă cineva pleacă din viața ta e catastrofal. Și poate fi, dar după o catastrofă în general construiești. Poate structura de dinainte nu era atât de puternică, acum folosești alte materiale, mai de calitate.

Acum îți permiți să te reîntorci către tine. Să te descoperi din tot ce crezi că a rămas pustiu, să te vezi în ipostaze noi, să te cunoști. Să poți parcă să pui degetul pe fiecare emoție din tine. Să te cunoști. Asta da. Poate acesta e rolul fiecărei experiențe: să te aducă mai aproape de tine. Să îți tragă brusc cortina și să te vezi în lumina propriilor reflectoare. Ești și actor de dramă și de comedie. Dacă ajungi să poți să te autoironizezi cât de cât pe tine și viața ai Oscar. Nu zic ca lucrurile să nu fie luate în serios, dar cu puțin umor se mai înseninează ziua, capătă și ea altă energie.

Te-ai gândit cât de mult contează corpul în interacțiunea cu ceilalți? Dar mai ales într-o ceartă?

Ca de exemplu picioarele tale. Ne deplasăm cu picioarele nu numai prin spațiu, ci și prin propria viață.

Dacă nu îți place ceva, îți vine imediat să ieși. Picioarele tale deja devin agitate cu intenția de plecare. Dacă rămâi blocat în situații, locuri apare somatizarea. Fie că e vorba de familie, de relație, de job.

Și nu pleci, nu pleci… Stai un an, stai doi, stai trei și uite așa se adună. Somatizarea la nivel corporal (traducerea psihicului în limbaj corporal) nu apare imediat, dar vine negreșit. Capeți așa un romantism față de contextul din care nu vrei să pleci. Stai, am zis romantism sau reumatism? Ambele.

Corpul vorbește și o să repet la nesfârșit, dar el nu zice în cuvinte, ci în senzații, e așa mai simbolic.

  „Mi-a fugit pământul de sub picioare.” Nu mai ai stabilitatea transmisă la nivelul creierului pe care o ai nu numai la propriu, cu picioarele pe pământ, ci și în viață.

Dar și postura lui influențează psihicul. Ceartă la verticală? Așa ne vulnerabilizăm și crește nivelul de alertă corticală.

Dar ia încearcă să vezi la orizontală. E risc de conflict mic, parcă n-ar escalada atât de mult. Aici scade nivelul de alertă și apare relaxarea pe care o ai la nivel de reverie, somn.

Corpul preia sarcina și tensiunea psihică. Mâna mai și mângâie, nu e bună numai pentru acțiuni neimpregnate emoțional.