Familie

Despre pierderi

by Adina · Dec 22, 2020

Unde să fugim când ne ascundem de noi? Poate căutăm ceva ce ne lipsește în alții. De multe ori nici nu știi ce, dar alergi ca un cal la o cursă fără țintă. Obositor? Cam da.

Ce îți lipsește? Nu știu.

Ce cauți? Nu știu.

Ce ai pierdut? Asta e întrebare grea. Și îți vin în minte multe răspunsuri, nici nu știi pe care să îl apuci primul. Sau e numai senzația. Simt că am pierdut ceva, cândva, pe undeva. Ceva ce te face să cauți ca un bezmetic, un orb care dă cu mâinile în toate părțile încercând să potrivească o piesă lipsă. Le ia pe pipăite, poate o textură, poate un miros, orice să te facă să recunoști. Să pară că e acel ceva. Dar poate tu nu mai ești același între timp.

Și încerci să potrivești piese…Le întorci pe toate părțile. Te enervezi. De ce nu vă mai potriviți? Omul ăsta, de frică nici nu deschide ochii. Nu dă ochii cu realitatea. Îi ține închiși. “Poate dacă mă prefac că nu văd, nu e. Poate îmi mai ofer cinci minute de iluzie.” Dar știi că iluzille nu sunt bune, nu? Sau cum preferi, până la urmă e deciza ta. Rămâi orb sau deschide ochii și privește realitatea.

Dacă ai pierdut ceva, pentru oricare dintre noi are altă valoare acel ceva, cum facem să ne simțim întregi?

Îmi întorc privirea către mine, mă privesc în oglindă. Ce om sunt! Băi ce om sunt! Ia să văd dacă pot să râd la mine. Ia să mă încrunt. Mă strâmb. Cine mă vede zice că sunt nebun.

Îmi era dor de mine. Atâta alergătură…După ce alergi omule? Picioarele îți sunt înlemnite, dar tu pare că fugi mereu. În capul tău e maraton. Maratoane.

Poate dacă mă opresc și îmi fac un ceai, și iau o pauză de la tot? Sună bine, nu? Știi ce cred eu că am pierdut? Pe mine. Pe mine odată cu încrederea oarbă, odată cu loialitatea fără reciproc, odată cu un eșec, odată cu părinții divorțați, odată cu un abuz, odată cu un abandon, cu un vis neîmplinit, cu teama de a fi, cu teama de a striga lumii NU!, cu neputința de a spune NU, cu zilele când nu doream să fac ceva și totuși am făcut, odată cu o prietenie care s-a dus, odată cu o trădare, o minciună, cu o iubire, cu un înșelat, odată cu niște oameni care pleacă și se întorc în viața ta după cum au nevoie, odată cu fiecare bucată din tine pe care o lași pe paturi străine, odată cu toate dățile când ți-ai spus ție Nu ca să spui altcuiva Da.

Ce ușor ne pierdem. Și dacă m-aș regăsi? Dacă spun că vreau altceva? Oricum piesele alea nu se mai potrivesc indiferent de cât mă chinui eu. E o ideee bună? Zi.

Spuneai că te-ai pierdut pe tine, uneori traumele de tip abandon determină o afectare a identității, “a fi”, nu știi cine ești, omul nu știe cine este. Trauma de respingere îți ia puterea, a putea, a avea. Ce vrea? Ce poate? Abandonul poate să fie fizic, emoțional, cognitiv. E puternic când e vorba mai ales de un părinte absent dintotdeauna. E lipsa unei oglinzi cu rol parental. Nu ai la ce să te raportezi, nu ai oglindă.

Simt că am pierdut ceva și mă refugiez în alcool. Alcoolul știi ce rol are, nu? De umplere. Bei și bei până te simți plin, dar a doua zi ești la fel de gol, poate mai gol.

Mă refugiez în droguri. Îmi distrag atenția de la suferința mea. Mă doare ceva, nici eu nu știu ce. Doctore, mă doare sufletul! Am încercat de toate, alcool, droguri, oameni, sex, somnifere, nu merge. Și doctorul îți zice, ai încercat liniștea? Ai încercat să respiri de câteva ori și să lași odată cu fiecare expirat să iasă din durerea aia? Ai încercat să te uiți la ce doare cu răbdare, fără să încerci imediat să uiți cu patru pahare?

Știi că tot ce pierzi, se transformă într-un fel sau altul? Uneori te uiți atât de mult după ce ai pierdut încât nu vezi minunea din fața ta. Nu vezi omul care ești. Așa ciuruit sau cum mai vrei tu să îți zici. Dar dacă pierderea poate să fie văzută și ca un câștig? Ok, nu țipa. Încă nu vezi asta. Am înțeles. Bine, las-o așa. Am pierdut. Sunt un om care a și pierdut. Dar a și câștigat. Te-am prins aici. Ce să facem, așa e viața, un șir de a lăsa, a da drumu și a porni din nou. Dar de fiecare dată cu tine. Observi? Tu te ai pe tine oriunde. Și când pierzi și când câștigi, ești mereu cu tine. Norocosule!

Agresivitatea din spatele tăcerii. Este sau nu, tăcerea o formă de violență?

by Adina · Sep 9, 2020

De câte ori ți s-a întâmplat ca cineva să îți întoarcă spatele și să nu îți mai vorbească? Îți aplică pedeapsa tăcerii, care e un abuz emoțional.

Mai ales dacă acest comportament vine din partea unei persoane apropiate, mamă, tată, partener, coleg de serviciu. Cum te simți?

“Groaznic, parcă nu contez. Persoana mea e atât de mică încât poate fi ignorată așa. Mă jignește. Jignește cine sunt și ce reprezint. Mi se pare o atitudine imatură, și foarte meschină în același timp. Îmi provoacă greață, și ma înfurie într-un fel cum nu o face altceva, mai ales dacă vine din partea mamei. Ea are obiceiul ăsta.” M. C 24 ani.

A alege tăcerea drept pedeapsă, este o formă de control, un joc al puterii, supunere față de punctul de vedere al altcuiva. Victima se simte respinsă, îi este afectată stima de sine.

Să alegi să păstrezi tăcerea pentru a evita un conflict pe moment, și să poți vorbi cu claritate și calmitate ulterior este ceva adaptativ “Nu pot să vorbesc acum cu tine, dar putem să vorbim mai târziu.” Să o folosești ca și formă de pedeapsă, nu.

Această pedeapsă se sfârșește prin a cere iertare, a ruga, sau a ceda cerințelor persoanei respective, în schimbarea comportamentului pentru a evita să fii ignorat.

Tăcerea are multe sensuri. Unele sunt violente.

Tăcerea creează distanțe mari. Nicidecum nu vindecă relații, ci formează goluri și mai mari. Da, poate să funcționeze pentru moment. E o liniște mascată, în care celălalt strânge resentimente cu timpul. Să folosești tăcerea ca și pedeapsă îl poate face pe celălalt să cedeze, dar nu înseamnă că acel conflict dispare. Din contră, crește, mocnește și separă.

A ignora pe cineva îi activează aceeași zonă a creierului ca și durerea fizică.

Gândește-te de două ori dacă și tu ai momente când pedepsești sau manipulezi fără să îți dai seama, cât de mult rănești. Folosind un comportament manipulativ, o formă ascunsă de a câștiga autoritatea asupra cuiva, faci cealaltă persoană să se simtă neputincioasă, intimidată, nesemnificativă.

Să primești tăcere fără să știi motivul, este mult mai dăunător imaginii de sine decât atunci când îl cunoști “Cu ce am greșit? Nu merit măcar o explicație? Nu valorez nimic. ” S.A 27 ani

Când un părinte nu mai vorbește cu copilul său, drept pedeapsă, îi provoacă acestuia multă insecuritate și anxietate. Se simte neimportant, de neiubit.

Dacă nu folosești violența fizică și verbală, crezi că nu îi provoci suferință? Pentru dezvoltarea unui copil, atașamentul de figura paternă este deosebit de important. Un copil are nevoie să știe că părinții lui sunt acolo pentru el. Să îi fie principalul refugiu, punctul de siguranță la care poate veni oricând.

“Îmi amintesc cât de mult mă rănea, aș fi făcut orice ca să o fac să se oprească. Mă făcea să simt că trebuie să calc pe coji de ou până când s-ar fi uitat la mine din nou. Mă simțeam singură și abandonată.” C. C 28

Utilizarea tăcerii drept pedeapsă, dăunează copilului din punct de vedere emoțional, astfel încât vor renunța să-și susțină punctul de vedere și nevoile în fața părintelui. Ulterior, adulți, vor lăsa celelalte persoane să calce peste cuvântul lor, granițele lor, dorințele lor, pentru a evita să fie ignorați sau respinși. Vor crește învățați să asculte de altcineva: ce să facă, ce să nu facă, ce e corect, ce e greșit.

Copilul nu vrea să enerveze părintele din nou, așa că va fi anxios, nu va ști ce să facă și cum să se comporte de acum înainte, fiindu-i teamă de consecințele acțiunilor lui.

Pe lângă daunele emoționale, se rupe și legătura părinte-copil, cu greu putând fi reparată.

O violență fără lovituri, care provoacă răni enorme, fără ca măcar să deschizi gura.

Acest tipar de comportament, poate să fie preluat foarte ușor, și să îl manifești la rândul tău, mai ales în relația de cuplu.

Violența domestică. Dincolo de tăcere. Mituri care o scuză

by Adina · May 20, 2020

Ce înseamnă acasă pentru tine? E un loc al tău, un spațiu personal, intimitate, siguranță, încredere, FAMILIE.

Dar ce se întâmplă dacă atunci când ușa casei se închide, e de fapt o pușcărie? Unii o cunosc, alții nu. Violența domestică nu e mereu vizibilă, se poate camufla în perfecțiune. Familia perfectă, cuplul perfect.

La nivel social sunt transmise multe mituri care ascund sub preș adevărul. Vina cade de multe ori asupra victimei, ba chiar putem să luăm partea agresorului, preluând perspectiva lui și gândind astfel distorsionat. Vina pică și asupra alcoolului, a furiei, a lipsei educației.

Realitatea e diferită, dar câți sunt capabili să o înfrunte, să o accepte, să își asume faptele? Violența domestică nu este problema acelei familii, este o problematică la care contribuim toți la nivel de comunitate.

Iată câteva mituri la care te invit să reflectezi și de ce nu, să continui lista:

În familiile sărace, fără educație întâlnești cea mai mare rată a violenței domestice.

Să fie oare așa? Sau ceilalți se pricep mai bine la a o ascunde? Agresivitatea fie ea fizică, verbală, psihologică, sexuală nu face diferențe între statutul financiar, educație.

Câți bărbați își motiveză comportamentul agresiv pentru că nu își pot controla violența?

În realitate, deși ei cred asta, este de fapt o neasumare a responsabilității față de faptele lor. Nevoia de dominare și de control este una pregnantă. În afara casei, câți sunt violenți cu ceilalți? Cu colegii de muncă, rude? Nu era vorba că nu își pot controla violența?

Tatăl soțului meu era un om violent. Își bătea soția, iar el a învățat de aici comportamentul.

Nu este neapărat adevărat. Și nu e tot o scuză? Abuzatorilor li se găsesc foarte ușor scuze, cel mai adesea de către victime. Ele se pricep atât de bine la a îi vedea pe ei cei răniți, cei care necesită salvare. Victima crede că dacă îl va ajuta, el se va schimba. De multe ori, abuzatorul îi spune acesteia că va căuta ajutor numai dacă rămâne lângă el.

A meritat-o! Sigur a făcut ceva!

A existat credința conform căreia, abuzul a fost văzut ca o formă de disciplinare. Societatea încurajând acest act, a făcut ca femeile să se perceapă ca fiind vinovate, ca meritând acest tratament și în cele din urmă să-și asume vina pentru cele întâmplate. Această acceptare face ca acel comportament violent să ia amploare.

Las-o că îi place!

Există un mit conform căruia femeilor le place să fie abuzate. El a fost încurajat de faptul că ele rămân în continuare în aceste relații abuzive.

Există o fază prin care trece fiecare cuplu/familie alături de un abuzator: când este calm, liniștit, afectuos, chinuit de remușcări. Victima crede că e sincer, că poate acum se va schimba, de acum înainte răul va rămâne în urmă. Cum să vrei să pleci când ți se arată relația perfectă? Ba chiar uneori abuzatorul poate convinge victima că a fost vina ei, o face responsabilă de comportamentul lui. După perioada de liniște, ciclul se reia și reîncepe violența.

Victimele se tem să părăsească relația abuzivă și de teama a ceea ce va urma. Știm câte cazuri nefericite există în rândul celor care au încercat să scape din acest coșmar. Violența domestică se poate manifesta și ca violență socială. Victimei îi este limitat accesul la rude, prieteni. Izolarea socială face ca posibilitatea ei de a ieși din relație să fie dificilă. De asemenea, poate apărea sindromul neputinței învățate.

Bătaia nu lasă așa mari urmări, e ceva de…moment.

Atunci stresul posttraumatic ce e? Traume legate de amenințarea vieții sau a integrității corporale? Ale victimei, ale copiilor?

Amintiri legate de aceste evenimente traumatice pot reapărea. Victima reexperimentează evenimentul și la nivelul viselor.

În cazul acesteia poate apărea o paralizie a sensibilității, o anestezie emoțională, o înstrăinare de ceilalți, pierderea plăcerii și a interesului față de activități, pierderea capacității de a simți emoții, mai ales cele legate de intimitate, afectivitate.

Crește hipervigilența, starea de a trăi mereu într-o continuă alertă. Apar simptome ale depresiei și anxietății până la tulburări.

Victimele reacționează și luptă în momentul în care trebuie să își protejeze copiii, însă când atașamentul traumatic este mult prea intens, când sindromul neputinței învățate și comportamentele autodestructive apar, nu o mai pot face. Demoralizarea este profundă existând și riscul suicidului. Sindromul Stockholm poate fi și el prezent, moment în care victima face alianță cu modul de gândire al agresorului.

La nivel fizic pot apărea vaginismul, dureri în timpul actului sexual, menstruației, palpitații, vertij ș.a

Sunt afectate toate domeniile vieții, inclusiv cel social, economic și profesional.

Să stea pentru copii. Cu ei e tată bun.

Copiii crescuți în acest mediu toxic, învață că violența poate fi o metodă bună de a controla oamenii. Cu violența obții ce îți dorești, înseamnă putere. Bărbații violenți sunt văzuți ca și masculi alfa, iar exprimarea sentimentelor devine slăbiciune. Acești copii sunt viitoarele victime sau agresori.

De asemenea, le este transmis mesajul de către părinți: Nu avea încredere!

Ei se pot întoarce împotriva victimei, crezând-o pe aceasta vinovată, ori pot prelua vina asupra lor.

La rândul lor, într-o relație este posibil să rezolve conflictele prin violență.

Scenariul de viață după care te ghidezi. Deciziile luate cu mult timp înaintea momentului prezent.

by Adina · Apr 12, 2020

Te-ai gândit că acționezi conform unui scenariu de viață deja stabilit, construit ? Pattern-uri comportamentale pe care le ai acum, dar derivate din copilărie?

Că ai un plan de viață deja trasat la nivel inconștient? Copil fiind nu iei deciziile ca și un adult, pe fond rațional ci la nivel emoțional. Adulții testează realitatea într-un fel, copiii în altul.

Dacă nu parcurgi un proces prin care să identifici acest scenariu de viață înconștient, vei respecta cu fidelitate deciziile lui toată viața. Te surprinde să afli că eșecul sau insatisfacțiile cu care te confrunți pot fi căutate chiar de tine? Că vrei să respecți întocmai acel plan de viață. Deciziile pe care le-ai luat, au fost luate din perspectiva eului copil. Tot ce vine acum către tine, este interpretat astfel încât să îți justifici acel scenariu.

Strategia de viață ( întărită de părinți) poate fi ceea ce vrei să îndeplinești de fapt, prin toate aceste comportamente în viața de adult.

Mesajele părinților sunt receptate de copil, verbal și non verbal. Unele le scapă involuntar, dar devin definitorii în construirea imaginii de sine și a celorlalți pentru copil.

Copil fiind, ai receptivitatea crescută la tot ce ține de mesaje nonverbale. Percepi mimici, fiecare expresie pe care o transmite fața, tonuri ale vocii, tensiunea pe care o are corpul părintelui. Există o înțelegere foarte bună între copil și eul copil al părintelui, astfel încât frustrările, dorințele neîmplinite, nevoile, pe care părinții îșiși și le-au interzis, sunt preluate de copii.

Depinde de copil dacă preia mesajele acestea inconștiente și transformă scenariul lui de viață ghidându-se după ele.

Unui părinte îi pot scăpa mesaje inconștiente ca de exemplu: Nu exista! Ei fiind conectați la propriul lor eu copil, percep existența copilului ca pe o amenințare, retrăiesc scene din copilăria lor în care nu au mai primit atenție, în care au simțit că nevoilor lor nu au mai contat. Același lucru e valabil și dacă copilul a apărut în urma unor evenimente neprevăzute sau fără să fie cu adevărat dorit. Părintele vrea de fapt să îi fie lui satisfăcute nevoile. Chiar dacă nu comunică direct mesajul acesta, copilul său simte că e respins și va purta respingerea asupra lui mereu. O va purta când în viața de adult va face orice pentru a fi acceptat, dorit de ceilalți și va uita de propria lui existență pentru a evita abandonul, respingerea.

Regretul meu e că nu am terminat nimic. Le-am lăsat ciorne, cuvinte aruncate aici și acolo. M-am blocat mereu. Preluarea mesajului Nu reuși! Inconștient părintele își poate dori ca fiul/fiica să nu îi depășească realizările.

Nu fac nimic, nu îmi pot asuma riscuri. Rămân mereu în starea de confort. Mesajul pe care l-a introiectat este Să nu faci nimic! E prea periculos! Părintele care se teme că, copilul lui poate păți mereu ceva, îi limitează libertatea, nu își va asuma niciodată inițiative importante. Va privi cu anxietate schimbările, conflictele.

Mă îmbolnăvesc mereu! Să fii bolnav! Copil fiind a învățat că numai așa primește atenție, astfel că acum adult, când se ivesc probleme în familie, cuplu, la locul de muncă poate crede că astfel primește ceea ce are nevoie.

Nu îmi pot exprima sentimentele! În familii se pot cenzura foarte mult emoțiile, sentimentele. Să nu simți! Când simți să plângi, ți se spune: Nu plânge! Ți-a fost interzisă exprimarea furiei, iubirii, fricii.

Am preluat fiecare câte un mesaj, căci ele sunt multe, dar dacă începem să le vedem, analizându-ne patternul comportamental în fiecare acțiune a noastră, sau în anumite situații poate începem să ne permitem ceea ce ne-a fost interzis.

Viața alături de un workaholic

by Adina · Mar 18, 2020

În aceste momente, una dintre principalele surse de neliniște este legată de job, lucru deosebit de important pentru workaholici.

Cum arată totuși viața, în general, alături de aceștia?

Un partener care face exces de muncă, jobul transformat în obsesie, singurul scop căruia i se dăruiește 100%. Munca e folosită pentru a evita contactul autentic cu el însuși. Îi este teamă de eșec, trăind cu această frică. Are constantă nevoie de aprobare.

Mereu pe grabă, nu știe când să se oprească. Când nu muncește trăiește un mare disconfort. Pentru acesta, consecințele nu contează, fie ele conștientizate sau nu. Timpul alocat muncii începe să crească, pierzând controlul asupra lui, neglijând familie, partener, copil, sănătate. Astfel că și în vacanță ești tot singur/ă deși e fizic prezent, lucrează noaptea în pat lângă tine.

Se simte vinovat când nu muncește. Își impune standarde de performanță care îi anulează tot ce înseamnă relaxare. Plăcerea lui venind dintr-o singură sursă: munca, reușind la un moment dat chiar să experimenteze anhedonia, incapacitatea de a mai simți plăcere, căci și aceasta necesită antrenament.

Se observă clar că tot ce ține de intimitatea voastră are de suferit.

Comunicarea la nivel emoțional este seacă, inexistentă. E din ce în ce mai greu să ai un contact autentic cu omul care pare gol de orice emoție. Se ajunge până la punctul în care nu mai știi nici tu cum să exprimi ce simți, în afară de a striga, de a porni certuri până la o anestezie totală. Te detașezi ca și el, cel care este departe de tine emoțional, deși poate fizic este alături.

Se încearcă să se țină locul acestora în familie, copiii să nu simtă distanțarea dintre ei, lipsa acestuia. Este cel care uită aniversările sau nu acordă importanță evenimentelor speciale.

Partenerul workaholicului ajunge să-și pună la îndoială propria-și importanță, utilitate, încredere în sine. Îi este imposibil să înțeleagă ce gândește acesta, workaholicul construindu-și propriul spațiu în care-și ține gândurile. Spațiu din care partenerul se simte exclus, rupt.

Comunicarea emoțională este acaparată de destăinuiri de la locul de muncă, aceste discuții făcând partenerul să se simtă obosit, neglijat, plictisit, sătul, inexistent.

Workaholicul are nevoie de distanță emoțională pe când partenerul de apropiere, cei doi intrând într-un cerc vicios. Un workaholic este cel care se teme de implicarea emoțională. Are un fel de perete de rezistență prin care pătrunzi cu greu la emoționalitatea lor, ei autoprotejându-se de intimitate, de apropiere. Trăiești alături de cineva care umple un imens gol emoțional prin muncă.

Cum gestionează reproșurile tale? Poate avea sentimente de culpabilitate, dezamăgire conștientizând sau nu disconfortul pe care-l provoacă. Unii nu înțeleg reproșurile sau de ce treptat relațiile devin tensionate, deteriorate.

„ Îți pasă mai mult de alții/ de muncă decât de mine!” Sunt cei non stop în grabă, mereu ocupați. Le este greu să spună Nu, sunt orientați spre acțiune, se văd cu multă încredere în ei și nu-și recunosc propriile limite.

„Nu îmi acorzi atenție” Poate face alături de tine ceva recreativ și tu să nu-ți dai seama că gândul lui este în altă parte. Este omul absent. „Ești mereu cu mintea în altă parte.”

Mecanismele pe care le folosește în fața ta sunt disimularea, negarea: „Dar stau cu tine, nu lucrez mereu.” Poate fi adevărat ce spune, din punct de vedere fizic, dar emoțional?

Își testează limitele în ceea ce privește orele alocate muncii, până când le pierde șirul. În timp ce se adâncește în această adicție, are sentimentul că lucrurile îi scapă de sub control, făcându-și apariția alcoolul, substanțele, mâncatul compulsiv. Poți crede că e dependent de alcool pentru că e mai ușor de remarcat asta, în realitate adicțiile acestea sunt secundare. Ele vin cu rol de a o reduce pe cea principală: de muncă.

Adevărata intimitate presupune renunțarea la iluzia controlului, lucru dificil pentru ei. Nu își cunosc sentimentele profunde, ba chiar se tem de ele. Ajungeți să vă întâlniți pe fugă, îmbrățișări pe fugă. Ei petrec mult timp la serviciu și sunt suspectați de relații extraconjugale, amplificând gelozia partenerilor.

Ce poți face tu, la nivel familial, pe lângă implicarea terapiei? Dacă workaholicul ar petrece mai mult timp alături de familie, aceasta nu i s-ar mai părea dezagreabilă, ba dimpotrivă. Ei pot fi apreciați, complimentați, lăudați pentru acele lucruri, activități care nu țin de muncă. Se pot identifica care sunt disfuncționalitățile din cadrul relației, familiei care îl pot arunca pe acesta într-o adicție de acest fel, ce din aceste dinamici îl face să se îngroape efectiv în muncă.

Resentimentele și durerea necesită a fi exprimate. Este necesară sinceritatea legată de ce te deranjează, te înfurie. Să le fie spus, arătat și să vă confruntați cu propriile emoții.

Tot ce trebuie să știi despre infertilitate. Cauze psihologice.

by Adina · Dec 13, 2019

Se vorbește foarte mult despre infertilitate, dar puțini sunt cei care îndrăznesc cu curaj și înțelepciune să dea cortina la o parte și să vadă câte aspecte se ascund în ceea ce o privește.

Stadiile impactului emoțional

Impactul emoțional al infertilității poate lua forma următoarelor stadii: surpriză/șoc, negare, furie, depresie, pregătire și acceptare (prin aceste stadii trecem ori de câte ori avem o suferință).

Prin ce etape trec cei din interiorul cuplului

Cuplurile gândesc că dacă și-au petrecut o bună perioadă de timp încercând cu ajutorul metodelor contraceptive să evite sarcina, imediat cum le vor întrerupe, aceasta va și apărea la scurt timp. Nu se întâmplă acest lucru și încep să rumineze asupra comportamentelor, obiceiurilor și a stilului de viață în încercarea de a afla cauza infertilității.

Printre altele ei examinează durata, frecvența, tehnica folosită în timpul actului sexual, povestesc prietenilor, familiei de la care primesc sfaturi. De multe ori acestea se rezumă la „relaxează- te!ˮ, le spun să se odihnească mai mult, să adopte o dietă echilibrată, să nu mai meargă atât la sala de sport ș.a. În continua lor încercare urmează aceste sfaturi, sunt atenți la perioada fertilă a femeii, devin obsedați de acel calendar, ajung să aibă mai multe contacte sexuale decât își doresc, acest fapt venind fără dubii cu efecte negative.

În momentul în care realizează că oricât ar încerca, aceste sfaturi nu au succes, cei doi încep să caute în trecutul lor posibila cauză. O căutare care îți mănâncă nervii și liniștea. Femeile care au avut o boală cu transmitere sexuala sau experiența avortului pot fi convinse că aici se află cauza. Bărbații se gândesc la o posibilă cauză rezultată dintr-o condiție medicală trecută sau obiceiuri.

Stresul modifică modul de funcționare a hipotalamusului care afectează ovulația.

Vinovăție

Următorul pas rezultat în urma încercărilor eșuate este apelarea la ajutor specializat. În momentul în care o problemă medicală este descoperită la unul dintre parteneri, pe acesta îl încearcă sentimente de vinovăție pentru că a compromis șansa partenerului de a avea copii. Sentimentul de vinovăție dus la extrem poate fi cauza plecării din cuplu a celui considerat infertil pentru a își lăsa partenerul să aibă copii cu altcineva. De asemenea, partenerul considerat fertil poate adopta un comportament care duce la disoluția relației.

Furie

Pot simți furie. Pot crede că viață este nedreaptă, pot deveni nervoși când văd persoane pe care nu le consideră potrivite de a avea un copil că reușesc atât de ușor, când aud o femeie gravidă că se plânge de sarcina ei, când femei cu o sarcină nedorită caută să facă avort sau când observă un tată sau o mamă că își abuzează copilul.

Își pot descărca furia asupra celorlalți: familie, prieteni care din punctul lor de vedere nu rezonează cu durerea lor emoțională. Acest lucru este valabil și în relația de cuplu. Un partener îl acuză pe celălalt că nu înțelege prin ce trece. Această furie maschează durere, anxietate, frică.

Depresie

O alta reacție emoțională este depresia care poate persista pe întreaga durată a tratamentului sau poate fi acută, provocată de un eveniment familial (anunțul că un membru al familiei, un prieten va avea copil). Depresia cronică își aruncă tentaculele și asupra altor aspecte ale vieții, femeia poate comunica mai puțin, certurile cu partenerul pot fi mai dese și mai grave.

Depresia poate să fie camuflată astfel că durerea provocată de dezamăgirea de a vedea că indiferent de efort, rezultatul este același îi face pe parteneri să își saboteze conștient sau inconștient încercările de a rămâne părinți tocmai pentru a dimina șansele apariției unei noi dezamăgiri.

În ceea ce privește depresia, vorbim așadar și despre lipsa controlului asupra propriei vieți pe care multe cupluri infertile o experimentează. Pentru mulți aceia care au reușit să atingă fiecare obiectiv, incapacitatea de a avea un copil poate fi prima dată când pierd controlul asupra vieții lor.

Stima de sine are de suferit

Ea se pierde prin repetatele încercări eșuate de a obține un scop dorit –a avea un copil. Această problemă poate fi semnificativ mai mare în cazul celor care au avut întotdeauna succese înalte în alte arii ale vieții și nu au dezvoltat încă mecanisme de coping pentru a face față eșecului sau pierderii.

Ce se întâmplă cu relația ?

Apare teama că partenerul fertil îl va părăsi pe celălalt. Chiar dacă cei doi muncesc la un scop comun, durerea emoțională asociată infertilității îngreunează capacitatea de a își oferi suport mutual.

Pot apărea probleme sexuale, sexul amintindu-le de infertilitate. Se pot izola de familie și prieteni, considerând infertilitatea o problemă privată, inconfortabil de a fi împărtășită.

Pierderea sănătății

Perioade îndelungate de timp petrecute în clinici medicale pentru teste și tratamente pot face ca persoana infertilă deși nu e bolnavă, să se identifice cu rolul bolnavului.

Dacă ai ajuns până aici, deschide bine ochii la ce urmează

Multe femei nu rămân însărcinate deoarece, de fapt, ele nu își doresc asta. Sunt speriate de responsabilitățile care vin odată cu apariția unui copil. Oricând o femeie se află într-un conflict asociat nașterii, copiilor, restricțiilor pe care le impune apariția copilului poate apărea infertilitatea. Studii sugerează o asociere între infertilitate și ambivalența legată de maternitate și copii.

Dinamica intimă a cuplului este foarte importantă. Ea poate să nu fie una bună ca urmare a prezenței unor inhibiții sexuale sau a eșecurilor repetate de a concepe sarcina. S-a descoperit că multe femei manifestă respingere față de contactul sexual, au orgasme slabe sau deloc, simt o nepotrivire sexuală în cadrul relației. Când acestea găsesc parteneri cu care simt că se potrivesc ele devin fertile.

Neîncrederea în partener, conflictele, tensiunile: la nivel subconștient atât bărbatul cât și femeia, poate refuza să ofere partenerului un copil, în felul acesta răzbunându-se pe el.

Se poate ca unul dintre ei, chiar să nu vădă în celălalt o mamă sau un tată ideal pentru copil.

La femei vorbim, de asemenea și despre modalitatea în care ele își reprezintă mintal efectele nașterii asupra lor, asupra propriului corp. Sunt femei la care frumusețea este valoarea pe care pun mare pret și le este teamă să o piardă.

Teama de a nu mai fi la fel de îndrăgostit/ă de partener ca la începutul relației, îngrijorarea asociată dobândirii unui nou rol, cel de mamă sau tată.

Frica de a nu fi un părinte bun apare frecvent, în special la persoanele la care protecția mamei din familia de origine este încontinuare una semnificativă. Desprinderea de rolul de copil poate fi dificilă pentru ambele sexe, în special când unul din cuplu a preluat acest rol, iar celălalat este de fapt partenerul- părinte în dinamica cuplului.

Partenerul- părinte (este cel care intră în relație ocupând acest rol și pentru iubit/ă) poate avea reticențe neconștientizate ce țin de dificultatea de a avea în responsabilitatea sa încă un copil. Aceeași idee se regăsește și dacă în familia de origine a unuia există o persoană care are nevoie de îngrijirea specifică unui copil, poate fi o persoană vârstnică sau bolnavă, față de care există o datorie morală. Așadar, locul destinat copilului este deja ocupat de o astfel de persoană.

Un alt factor care să susțină infertilitatea este însuși motivul pentru care se vrea acest copil. Unii văd în el salvarea relației, consolidarea ei. Cum unul dintre parteneri observă o răcire în această relație, crede că sigur un copil va reuși să „repareˮ ceea ce ei nu pot.

Se are în vedere dacă relația este una fuzională. Cuplurile care fac totul împreună dezvoltă o puternică dependență afectivă, iar un copil nu mai are loc între cei doi.

Negarea feminității. În unele cazuri femeia este născută într-un moment în care părinții ei își doreau un băiat, iar ea pentru a fi iubită, fetiță fiind intră într-un rol masculin pe care îl joacă toată viața, împiedicând-o să devină mamă.

Pentru a deveni mamă, femeia are nevoie să se identifice cu o figură maternă (în lipsa mamei poate fi bunică, mătușă…). În general, are nevoie să se identifice cu mama, să poată anticipa modul matern de funcționare pe baza amintirilor din propria copilărie, un comportament învățat. Dacă relația cu mama nu a fost una tocmai bună, femeia poate intra cu greu în rolul de mamă.

Se are în vedere maternitatea drept pretext pentru repararea relației cu unul dintre părinți, persoana infertilă zicând că vrea să ofere copilului tot ceea ce ea nu a avut parte ( această idee poate provoca suferință copilului, el fiind un om cu propriile nevoi, dorințe, personalitate, iar sufocarea lui cu ceea ce vouă v-a lipsit înseamnă anularea nevoilor lui și efectiv să îl sufocați cu ale voastre).

Un alt aspect care se va explora este cel legat de naștere și asocierea ei cu evenimente traumatizante, boală sau moarte.

De asemenea, dacă sunt centrate pe carieră, întreaga lor energie se duce într-o singură direcție, semnalele către corp fiind: nu există timp, loc, energie, disponibilitate emoțională, fizică pentru maternitate.

Neexplorarea posibilelor cauze psihologice ale infertilității este o mare greșeală. Conflictele asociate infertilității nu sunt la nivel conștient, așadar nu este o îndoială că frici la nivel subconștient de a avea un copil, exercită o puternică influență.