Mulți dintre noi am văzut miniseria Adolescență coruptă (nu dau spoilere) cu care Netflix se laudă că a dat lovitura. La fiecare a ajuns într-un fel povestea, cu un răspuns emoțional/cognitiv, am văzut și comentarii „Nu am înțeles nimic! „.
Pe mine m-a interesat să văd modul în care reușesc ei să expună aspecte care sunt de o finețe sacră. Recunosc, mă uitam să surprind „greșeli”, cârcotașă așa. Ce mi s-a părut autentic? Și unde am zis: Da, asta e? Dialogul purtat cu persoana care îl examina. O măreție e în actorul principal, o minune e profesia de actor. Să poți să îți joci toate subpersonalitățile. Ați reușit să surprindeți măreția sistemului defensiv cum apărea la butoane? Cât de puternic și agresiv? Pulsiunile de agresivitate, „eleganța” abuzului, precizia chirugicală cu care atacă întregul sine al celuilalt?
Ce ai simțit când ai privit scena? Ai tresărit? Ți-a fost frică? Te-ai speriat? Te-ai panicat? Oho! Câte aspecte se joacă acolo. Aș putea îndrăzni să spun că ce ai simțit, e emoția reală a personajului. Știi, uneori, oamenii nu pot, din varii motive, să își trăiască și să își spună durerea, poate nici nu sunt conștienți de ea, dar te fac să o simți tu, și pentru ei. Sau așa, în sfârșit, cineva știe cum e înăuntrul lor. Desigur, ne avântăm într-un labirint lung dacă analizăm personajul. Dar da, sistemul defensiv are o măiestrie în manipulare. Are puterea de a te manipula pe tine însuți, nici nu mai vorbim de alții…O figură sadică care bântuie prin psihicul lui.
Se pot deschide, pornind de la serial, discuții întregi în care să atingem rând pe rând aspecte din complexitatea umană și cel mai probabil dacă l-am privi de mai multe ori, ni s-ar tot reconfigura ipotezele.
Ținem cont de factori precum: fragilitatea cu care vine vârsta în sine, factori ereditari, disfuncții în familie, trauma, trauma transgenerațională, autoreglaj emoțional, probleme de control al impulsului. Cum s-au așezat imaginea maternă, paternă , femininul și masculinul, ce e misoginismul, „tell my father I’m ok”- băieții nu plâng niciodată, nu? nevoia de aprobare. La care se adaugă în ce fel e mama prezentă, modelul bio-psiho-social, modele culturale, patologie, conflicte interne legate de identitate, dificultate de adaptare, comportamente de retragere a tinerilor din fața unei realități la care nu se pot adapta, multă proiecție asupra altora a propriilor sentimente, a rușinii, a agresivității, dezvoltarea adolescentului în condiții de stres emoțional, neputința de a face față cerințelor sociale și emoționale, predispoziții (contează enorm pe ce structură internă se așează un stimul extern), vârste la care e mai probabil să se dezvolte o anumită patologie.
Nu putem să nu ridicăm și întrebarea asupra subiectelor de viață care par să expună copiii mult prea devreme, mult înaintea unor dezvoltări normale, de parcă, cu o minte de copil ar trebui să navighezi în subiecte grele de adult. De când cu rețelele de socializare, generațiile actuale iau contact cu lucruri care le depășesc?
Se poate pune reflectorul și asupra stimei de sine, a întâlnirii dintre EU și ceilalți. Oglinzile în care ne uităm, primele fiind chiar părinții noștri. De aici mergem mai departe fie cu: ești cineva și contezi sau nu. „Tu exiști!” rezultând în „Mă vede!”
Fiecare etapă a noastră de dezvoltare, de trecere de la copil la adolescent, de la adolescent la tânăr adult ș.a vine cu provocări mari.
Când trauma lovește de timpuriu, înainte de a ni se fi dezvoltat o structură suficient de matură care să îi dea sens, semnificații, fragmentează. Unele părți rămân înghețate, înghețate în timp, în dezvoltare. Părți regresează, sunt infantile, cel mai probabil în suferință, sunt luate sub „protecția” unei părți care „cică a progresat”, un eu fals, o parte care a crescut artifical, pe repede înainte, ca să facă față așa cum o putea.
Fiecare dintre noi, suntem ca un război de țesut. Vezi de ce nu e, aproape niciodată, un singur lucru răspunzător în întregime?
Uneori, mai important decât ce ți se întâmplă este să ai un adult care să îți creeze o poveste coerentă cu ce ți se întâmplă. Când ești la vârstă mică sau adolescent nu dispui de procesele de gândire pe care le poți folosi acum. De aceea și mecanismele de apărare „apărute atunci” nu ne sunt folositoare acum, pentru că au o vârstă mică. Sunt dezvoltate și au logica vârstei la care au apărut. Exagerez când spun casa părintească devine simbolic, o casă pentru toate părțile din noi? Mai bună…sau mai puțin bună. Exagerez când spun că relația timpurie dintre mamă-copil (în special), tată- copil, copil- relație părinți formează creierul uman?
Au mai fost scene care mi s-au părut autentice. Scenele de familie. Am văzut comentarii de genul: „nu înțeleg sfârșitul, m-am uitat degeaba la ultimul episod, tot așteptam să se întâmple ceva..”. Trăim cu iluzia că dacă în istoria unei familii nu e vreun eveniment care să se încadreze în ceva de senzație, care să „merite” statutul de „greu de dus, traumatic”, sau ce etichete mai punem noi: „nu și-au spart capul, mâncare a fost, oamenii au joburi, n-are ce să meargă rău” de unde traume și suferință?” Avem repere tare rigide și sărace în ceea ce privește binele unei familii și ceea ce oferă/sau nu familia ca potențial traumatic.
Poate greșesc și mintea mea are un bias spre a vedea lucrurile, să zicem, mai cu semnul întrebării: a fost o secvență în mașină cu povestirea unui moment când a căzut tatăl lui la un bal și s-a râs de el, ulterior când i-a agresat pe copiii care i-au vandalizat mașina, le-a spus să nu mai râdă de el, povestirea propriei copilării și a agresivității din tată în fiu, autoreglajul emoțional, rușinea care se așează ca o pânză asupra întregii familii rămase (emoție care își va țese bine pânza în multe arii, mai ales pentru celălalt copil, apropo dacă gândim ” Păi, i s-a întâmplat lui cutărescu din familie, ce treabă să aibă restul?”), vinovăția, calvarul de a nu știi dacă ai greșit, neștiind că nu există răspuns definit la asta.
A afirmat la un moment dat: eu nu vreau ca, copilul meu să trăiască ce am trăit eu. E suficientă oare, numai afirmația asta? Ca el să nu trăiască, e nevoie ca tu să duci tot travaliul a ce ai trăit, să îți duci munca emoțională de integrare mai sănătoasă, să te însănătoșești pentru tine, nu pentru copil. Copilul își dă voie ce îți dai tu voie. Copilul nu încetează niciodată să te iubească, nu se mai iubește pe el.
S-a vorbit mult despre influența rețelelor de socializare în acest film. M-am simțit puțin pierdută în termeni și în modul de a folosi rețelele de socializare. Cred că, mulți dintre noi am avut reacția polițistului pus în temă de propriul copil, apropo de faptul că există age gap-uri (diferență între generații). Cu o ușoară naivitate aș spune că depinde și de noi cât de mare e diferența asta, fără să neg că e greu să trăiești acordat la atâtea lucruri în schimbare, în noi ca adulți, în ei copii, adolescenți. Doar că, uneori, uităm că am fost acolo. Lucruri cărora nu le dăm importanță ca adulți, copii fiind, le dădeam.
Și nu e numai diferența între generații, e diferența între lumi: cea fizică și cea digitală. Noi, generația asta de adulți, avem repere mai bune asupra a ce înseamnă real și folosim mai mult ca instrument ce oferă tehnologia. În timp ce, pentru copii și adolescenți nu știu, dacă nu cumva, face parte din identitatea lor.
Nu ajută nici faptul că totul se desfășoară rapid, contentul trebuie să aibă cât mai puține minute, secunde. Totul e instantaneu. Totul e pe impuls. E emoție. Pedala de emoții e apăsată, călcată la maxim. E emoție, impuls și instantaneu. Apropo de controlul impulsurilor…
Toți am avut modele. Ne îmbrăcam ca ei, dansam, cântam, idolatrizam pe cineva, voiam să fim ca cineva, ne lipeam postere. Acum scena s-a mărit, oricare dintre noi putem deveni model pentru cineva. Ajungem mult mai ușor unii la alții. Filtrele rigide de selectare nu mai sunt. Acum e Log in. Create account. Share.
Desigur, modele nesănătoase au fost dintotdeauna, doar că acum, avem un telefon lipit de noi (posibil peste ani să se vadă adaptări impresionante ale fizicului nostru din cauza folosirii telefonului), un algoritm care nu prea ține cont de axe valorice, care oferă faimă rapid…Și totuși, de ce unii sunt mai influențați decât alții de personajele social media? Aș îndrăzni să spun că nu scapă niciunul dintre noi. Desigur, în arii diferite, măsuri diferite în funcție de structura noastră, în funcție de fragilitățile noastre, de suport, de vârstă…
Agresorii imită fidel conduita părintelui abuziv. Sau a unui alfa digital?
Ce se întâmplă în virtual nu e departe de ce se întâmplă în realitate, bullying, cyberbullying, porn shaming, conflict și ajutor de la figuri autoritare. Ajutor de la figuri autoritare (substitut pentru figurile autoritare de acasă, și nu, nu mă refer la autoritate în ideea de agresivitate). Aici apar personajele care se prezintă ca un ajutor pentru cei aflați în impas. Aici apar ALFA digitali. Copiii caută totuși ajutor, răspunsuri, să înțeleagă, sprijin, să facă parte…Acești tați dumnezeiești rupți de realitate, aceste modele distorsionate, care la rândul lor nu au avut un model sănătos, funcționând primar cu un sistem defensiv agresiv.
Este o realitate a noastră. E imposibil să nu deschizi televizor, pagina de internet, scroll și să nu apară în vreun fel modelul de funcționare agresiv la care răspundem într-o măsură mai mică sau mai mare, în funcție de structura noastră. De aceea, e important să facem munca aia grea cu noi, cu umbra noastră. N-ai cum să negi aspectele noastre primare, dar nici să funcționezi din ele.
Principalele figuri de autoritate (mama, tata, bunici, persoane substitut) – aici să sperăm că se găsesc aspecte sănătoase, de unde adolescentul să ia resurse suficiente să facă față cât mai sănătos la tot ce apare, cu șansa de a recunoaște bine de unde să caute ajutor.
E ușor să vezi ce se întâmplă: așa numiții alfa se pot alia între ei până când se mușcă de beregată. Iar adepții? Pentru că ei nu au nevoie de colaborare, au nevoie de adepți. Aici apare, din păcate, lipsa de identitate, lipsa unui model de masculinitate suficient de puternic și suficient de sănătos (unui tată, unui mentor ). Ai avea o identitate așa? Nu.
E foarte greu pentru noi toți să navigăm prin tot ce simțim, iar de agresivitate, cred eu, ne vom lovi întotdeauna, în noi, în alții, la intersecția dintre eu și altul. Ideea e cum faci față, cum te raportezi. Apropo de cei care au nevoie de acest personaj în online, un alfa fals… S-a împărțit lumea? S-a polarizat în bărbați slabi și bărbați puternici judecând după criterii bolnave? Eu când am ratat asta? Vezi? Ne scapă multe de sub nas, mai ales că fiecare ne raportăm la lumea exterioară și cum e în noi, și cum arată bucla noastră: ce ne arată NOUĂ algoritmul, oamenii cu care stăm noi. Vorba aia cu: eu n-aș face asta, n-aș crede asta. Da, dar lucruri se întâmplă.
„Dacă nu îl vezi în față, nu e real, e doar un personaj pe rețele. ” Nu e! Și greșim. Știi când am început să greșim? Când a devenit entertainment și când am adoptat o poziție arogantă. Fiecare ne-am raportat într-un anumit fel, unii au vrut faima și succesul lor, i-au privit din postura de adepți, și-au găsit niște cârje pentru anxietatea lor socială, eșecuri, ură, lipsa abilităților sociale, identitate fragilă ș.a, fie îi admiră din umbră gâdilându-li-se puțin zonele narcisice (nu cele mai sănătoase), alții au râs, au ridiculizat, s-au așezat bine din zona superiorității. Oricum o dai, ne și amuzăm. Ne și oripilăm. Entertainment.
Ce mi se pare amuzant? Mesajul lor critică emoțiile, atacă în cel mai disprețuitor mod masculinitatea cu emoții, când ei sunt deosebit de emoționali, dar exprimă emoțiile agresiv.
Tu ce soluții găsești? Promovarea unor oameni care sunt modele mai sănătoase? Educație? Ar putea fi. Educație asupra a ce? Mă simt copleșită numai când mă gândesc. Educație despre emoții primare? Despre pulsiunea noastră agresivă?
Model de masculinitate echilibrată? Mult timp, eu am folosit în exprimările mele, cuvântul -OM- nu m-am referit la aspectele emoționale ale altuia în termeni de bărbat/ femeie, n-am trasat o linie de graniță între ce are voie unul și ce nu are altul voie să simtă.
Serialul este oare un semnal de alarmă în privința informării? Semnale de alarmă sunt de mult, impactul e dat și de această platformă, Netflix pe care o folosim cu toții. Așa mult ce mi-ar plăcea să existe dezbateri, abordări directe, nu după perdea, despre subiecte nu tocmai ușoare.
