• Skip to primary navigation
  • Skip to main content

Adina Radu

  • Actualitate
  • Sanatate
  • Relatii
  • Familie
  • Dezvoltare personala

Relatii

Tiparele de personalitate care prezintă risc crescut pentru BTS (boli cu transmitere sexuală)

Tiparele de personalitate care prezintă risc crescut pentru BTS (boli cu transmitere sexuală)

by Adina · sept. 12, 2021

Infecțiile sexuale sau bolile cu transmitere sexuală (BTS) sunt un subiect taboo deși extrem de prezente. Cu toate că reprezintă o amenințare pentru sănătate, încă pot fi trecute cu vederea… „Oricum pot fi asimptomatice”, ar spune unii.

Există reticență vis a vis de tot ceea ce ține de sexualitate. Câtă jenă poate provoca un subiect de acest gen?

Să fie jena un motiv pentru care se evită un control medical și atâtea persoane ajung într-un stadiu avansat al bolii? Se știu sau nu cauze, urmări care pot avea un impact devastator atât fizic cât și emoțional, cum ar fi de exemplu infertilitatea?

S-a discutat pe tema factorilor care predispun la o educație de calitate sau slabă în ceea ce privește sexualitatea, ce nu s-a discutat este ce poate interveni peste toată această educație.

Ok, știu cauze. Știu factori. Știu riscuri, la ce mă expun, dar nu îmi pasă, dar nu văd, dar nu conștientizez pentru că altceva este prioritar. Asta aduce la un loc în ceea ce privește riscul contaminării pe omul considerat simplu cât și pe cel considerat academician. Iată ce.

Există anumite trăsături de personalitate care să crească probabilitatea contactării acestora? Ei bine, da.

Trăsăturile care se conturează în jurul tiparului dependent, duc de asemenea și la un stil sexual dependent/ codependent.

La ce mă refer când zic tipar de personalitate dependent? La aceia dintre noi care au dificultate în a lua decizii, care nu caută perfecțiunea ci validarea. Sunt ușor de destabilizat prin critici și destul de nesiguri pe ei. Persoane care fac absolut orice pentru a nu pierde o relație, acceptând uneori și abuzuri sexuale. Contează primordial ca partenerul să fie mulțumit, dacă da, atunci este și el. Se ghidează după motto-ul „Niciodată nu iubești prea mult și iubirea e necondiționată. Cu cât dai mai mult, cu atât primești mai mult.” Se întâmplă ca mecanismul din spate să fie conturat în jurul a „Iubesc cum iubesc, iubesc modul în care tu ai nevoie de mine.” Acest fapt îi face să se simtă importanți.

Prezintă riscul crescut pentru BTS-uri pentru că, conform spuselor anterioare, ei se pot angaja în orice acțiune care să mulțumească partenerul, orice să câștige validarea. Se angajează în acte sexuale neprotejate. Frica de respingere este foarte puternică, ei acceptând orice, oricum.

Personalitatea antisocială ( a nu se confunda cu socializarea), un pattern independent care se ghidează după motto-ul „Totul pentru sine!”, cu trăsături în arta manipulării, se simte confortabil în orice mediu, cu atitudine de lider, control. La nivel de relații poate să aibă minim două în paralel, se plictisește și nu rezistă în relații decât dacă se modelează. Poate fi caracterizată prin: sexul fără obligații e cel mai bun, Bărbații adevărați nu folosesc prezervativ, Cu cât mai multe partenere/ parteneri sexuali cu atât ești mai bun/ă. De asemenea, se poate angaja foarte ușor in one night stand-uri.

Diferite forme de impulsivitate sunt asociate tiparului Bordeline, incluzând aici și impulsivitatea sexuală. Aceștia sunt predispuși să prezinte o preocupare sexuală mai accentuată, o expunere sexuală timpurie, să participe la one night stand-uri, un număr mai mare de parteneri sexuali diferiți, experiențe homosexuale. Par a fi caracterizați printr-un număr mai mare de comportamente sexuale cu risc ridicat, cum ar fi să cadă victime constrângerii întreținerii unui raport sexual, viol, boli cu transmitere sexuală. Cu trăsătura principală capricios și dispoziția labilitate emoțională, în relații când face totul pentru tine când i se pare că merită mai mult decât să fie în relația cu tine.

Așadar pe lângă educație (sub toate aspectele ei) cât de important este să privești lucrurile cu… tupeu aș putea zice. Ai nevoie de puțin tupeu să te privești față în față și să îți dai seama cine ești și oare ce bug-uri ai in sistem. Așa cred că se poate defini un om puternic.

Trădări și pierderi

Trădări și pierderi

by Adina · apr. 27, 2021

Trădările apar în viața noastră sub multe forme. Unele te iau prin surprindere, nu știi ce te-a lovit, ce test o mai fi și ăsta. Te poți simți trădat de un coleg de muncă, de diferite persoane cărora le soliciți un serviciu…De un prieten drag cu care ai împărtășit amintiri, emoții…De partenerul de viață de la care nu te așteptai. Te poți simți trădat și de unul dintre părinți.

Durerea e reală. Realitatea poate fi dureroasă, dar durerea vindecă.

Când ajungi să accepți că nu a știut cum să mă iubească poate pentru că la rândul lui/ ei nu a primit iubire, apreciere, să fie prețuit pentru cine este… Durerea e parte din procesul de vindecare, asta e realitatea. Dar știind lucrurile acestea, pot să învăț eu ce înseamnă iubirea. Una autentică. Una pe care să mi-o ofer eu. Una pe care să o și pot oferi. Să știu că nu mă definește acel fel de iubire, mă definește iubirea pe care o simt eu, pe care sunt capabil să o simt eu, în care cred eu.

Am fost trădați, am pierdut și vom mai pierde, vom mai fi trădați. Am văzut pe propria piele cu toții câte forme pot lua trădările, pierderile. Dar mai e una. Propria trădare. Asta e cea mai dureroasă.

De câte ori simți că te-ai trădat până acum? Că ți-ai trădat respectul pentru tine stând în contexte și situații care te călcau în picioare? Că ai rămas unde nu îți era locul? Că te-ai străduit să încapi în forme diferite de ale tale? Că ai spus Da când voiai să spui Nu, și Nu când voiai să spui Da. Că ai ales calea mai ușoară de frică?

Suntem atâția cei care nu îndrăznim să rupem o floare, dar n-avem nimic împotrivă să ne rupem propriile visuri și dorințe. Suntem atâția cei care milităm pentru multe cauze, dar nimic pentru noi, nici o luptă pentru noi, nici o voce pentru mine.

Îți pui tot felul de întrebări despre viață, dar ea te poartă și sus și jos. De ce eu, e dreaptă sau nu viața?

Pentru unii o minune e o operație reușită, o minune e că au ajuns la acel doctor, sau alături de un psiholog care luptă alături de ei, că în sfârșit au un pat și o pernă pe care să poată dormi, că au reușit să cumpere o bicicletă copilului, că au obținut o diplomă la vârsta la care toți ar renunța, că reușesc să renunțe la kilogramele care îi protejau de lumea exterioară, că au curajul să se privească în oglindă după foarte mult timp. Pentru unii minunea e o schimbare.

Acei oameni care au reușit să își integreze și să accepte și lumina și întunericul, au reușit să se cunoască, să rămână conectați la ei… Oameni care au făcut din dureri, din experiențele grele un motiv să mai facă un pas și să continue, să cadă înainte, nu înapoi. Oamenii care sunt în contact cu ei, rămân în picioare, și în genunchi tot în picioare sunt.

Oamenii vin și pleacă. Pe unii îi faci tu să plece, unora le dai tu drumul. Poate de frică, mai bine îți dau drumul acum decât să sufăr mai târziu, mai bine nu trăiesc nimic frumos de frică că voi suferi așa cum am mai făcut-o (părinți pierduți sau care nu m-au iubit cum îmi doream, foste dezamăgiri). Frică de a mă lăsa văzut, de conexiune…Sau altele, le știi tu mai bine. Uneori oferi, dar celălalt nu știe să primească sau nu este pregătit, nu a fost iubit așa, nu recunoaște afecțiunea asta. Are alt limbaj.

Rămân totuși deschis la experiențe, deschis la a primi oameni noi și frumoși, deschis și la a da drumul.

Dependență sau iubire?

Dependență sau iubire?

by Adina · ian. 10, 2021

Nu de multe ori se întâmplă să te încăpățânezi să rămâi alături de cineva deși toată intuiția ta strigă în disperare: ce tot faci? Alo? Ai văzut asta? Dar asta? E hai, bravo, zi că nici acum. Amuzant sau nu, e că tu observi, dar alegi să închizi ochii, sperând că poate-poate. Ei bine, poate ăsta e tare păcătos. Un „poate”, te poate ține și azi, și mâine și încă o lună într-un context în care nu îți ai locul.

Poate mâine e altfel, dacă fac asta sigur va fi cauză și efect, da, da știu eu asta. Poate dacă încep eu să ofer mai mult, mi se va oferi la fel. Sau joc la strategii, nu ofer nimic ca să stârnesc un interes. Am auzit și știu că indiferența atrage. Da, atrage câtă toxicitate nu poți să duci.

Nu poți închide ochii la nesfărșit, sau o faci până în momentul în care apare detașarea. Brusc sau treptat, poate nici nu îți dai seama, dar azi, mâine începi să te obișnuiești. Și sunt câteva variante: stimă de sine zero și rămâi acolo primind jumătate din ceea ce meriți, sau asta crezi că meriți, nu recunoști alt tipar de iubire față de cel întâlnit în familie, alegi la nesfârșit un om cu care nu ai un același limbaj al iubirii, validare, rană de respingere, rană narcisică: cum de nu face asta? Nu știe ce norocos/norocoasă e că mă are pe mine și totuși simt că mă respinge, nu îmi indeplinește nevoile, rămâi atârnat, sau pui stop.

S-a schimbat. Da, omul de lângă mine s- a schimbat. Cred că e ceva la mine. Sigur e din vina mea, sigur am făcut sau nu am făcut ceva bine. Nu mă mai place la fel. Ce să mai…zero interes, nu mai e ca la început.

De multe ori, în relația de cuplu, ce aștepți tu si realitatea partenerului se izbesc destul de tare. Ai asteptări și apare frustrarea, dar știi ce? Partenerul nu este responsabil pentru că nu sunt îndeplinite așteptările tale. Ale tale, numai ale tale. Ți-ai construit o imagine în minte și compari realitatea cu ea. În raport cu acea imagine, realitatea pare dureroasă, neadecvată, nu este suficient. Întrebarea este, tu iubești pe cineva real sau o imagine pe care ți-ai construit-o?

Suferi comparând setul de idei pe care îl ai înăuntrul tău cu realitatea din afara ta și observi că nu sunt identice. Să fie oare, o variantă bună să începi să vezi omul de lângă tine pentru cine este el? Așa cum este el? Chiar pe el și nu ce proiectezi tu a fi? Să te uiți la el/ea și să îl/o vezi cu adevărat, să auzi cu adevărat, să cunoști cu adevărat.

Iubire sau dependență? Grea întrebare pentru că e grea diferențierea. Hai totuși să venim cu posibile variante, încep eu, mai adaugi și tu pe parcurs.

Dacă e dependență, zic eu că e sentimentul de a fi prins undeva. Poate ți s-a spus, sau chiar tu ai zis: Viața mea nu are niciun sens fără el/ea. Nu pot să trăiesc fără tine. Asta trădează o frică de abandon, pe când într-o iubire te simți eliberat, pot să fiu cu tine, pot să fiu fără tine, dar aleg să fim împreună. În iubire am eu spațiul meu ai și tu spațiul tău personal, nu e sufocare, nu e fuziune. Accept că suntem diferiți, accept că ai nevoile tale așa cum și eu le am pe ale mele.

Dependența în relație se vede prin multă anxietate, printr-o stare de insuficiență în care te regăsești, pe când o iubire te face să te simți încrezător în tine, în forțele tale, în cine ești și în ce poți.

Dependența te face să îți fie frică și să vezi un potențial pericol în dezvoltarea omului de lângă tine: profesională, ascensiune socială, personală, pe când în iubire ai satisfacție, te bucuri văzându-i evoluția, îl încurajezi și ești un real suport. Evoluția lui nu te sperie că așa s-ar putea îndepărta de tine.

Într-o dependență cauți mereu să fii cumva anume, să fii așa cum și-ar dori sau consideri tu că ar avea nevoie persoana de lângă tine, pe când iubirea înseamnă să fii tu, atât.

Epuizare emoțională, o suferință surdă, asta aduce să fii dependent de persoana de lângă tine versus liniștea emoțională și a te simți în confort cu tine și cu ce se întâmplă în viața ta.

Într-o dependență nu prea mai știi cine ești. E despre celălalt. Ce vrea, ce îi place, ce nu îi place, ce își dorește, ce nevoi are, te îndepărtează de la propria dezvoltare, de la propriile visuri. Pe când în iubire, ne dezvoltăm amândoi, ne sprijinim, e despre fiecare în parte și apoi despre mine în relația cu tine.

Să-i permiți celuilalt să fie cine este, acceptare. Nu vreau să te schimb, nu vreau să te fac mai bun. Acum stau și te întreb, cât de „deștept” să fii să crezi că poți modifica tu, ceva ce se întâmpla numai spontan? Creșterea e spontană. Indiferent cât te chinui tu, nu faci altceva decât să te minți singur, nu știu ce plăcere primești dintr-o autoamăgire și dintr-o încorsetare a unui om, spunându-i și cerându-i să fie altfel: „Lasă că te învăț eu să fii așa, și să nu mai fii așa.” Super. Mult noroc la a îndepărta omul acela.

Am putea asocia relația cu o oglindă, să îți permită ție să fii cine ești, să îi permită și partenerului să fie ceea ce este.

Despre pierderi

Despre pierderi

by Adina · dec. 22, 2020

Unde să fugim când ne ascundem de noi? Poate căutăm ceva ce ne lipsește în alții. De multe ori nici nu știi ce, dar alergi ca un cal la o cursă fără țintă. Obositor? Cam da.

Ce îți lipsește? Nu știu.

Ce cauți? Nu știu.

Ce ai pierdut? Asta e întrebare grea. Și îți vin în minte multe răspunsuri, nici nu știi pe care să îl apuci primul. Sau e numai senzația. Simt că am pierdut ceva, cândva, pe undeva. Ceva ce te face să cauți ca un bezmetic, un orb care dă cu mâinile în toate părțile încercând să potrivească o piesă lipsă. Le ia pe pipăite, poate o textură, poate un miros, orice să te facă să recunoști. Să pară că e acel ceva. Dar poate tu nu mai ești același între timp.

Și încerci să potrivești piese…Le întorci pe toate părțile. Te enervezi. De ce nu vă mai potriviți? Omul ăsta, de frică nici nu deschide ochii. Nu dă ochii cu realitatea. Îi ține închiși. „Poate dacă mă prefac că nu văd, nu e. Poate îmi mai ofer cinci minute de iluzie.” Dar știi că iluzille nu sunt bune, nu? Sau cum preferi, până la urmă e deciza ta. Rămâi orb sau deschide ochii și privește realitatea.

Dacă ai pierdut ceva, pentru oricare dintre noi are altă valoare acel ceva, cum facem să ne simțim întregi?

Îmi întorc privirea către mine, mă privesc în oglindă. Ce om sunt! Băi ce om sunt! Ia să văd dacă pot să râd la mine. Ia să mă încrunt. Mă strâmb. Cine mă vede zice că sunt nebun.

Îmi era dor de mine. Atâta alergătură…După ce alergi omule? Picioarele îți sunt înlemnite, dar tu pare că fugi mereu. În capul tău e maraton. Maratoane.

Poate dacă mă opresc și îmi fac un ceai, și iau o pauză de la tot? Sună bine, nu? Știi ce cred eu că am pierdut? Pe mine. Pe mine odată cu încrederea oarbă, odată cu loialitatea fără reciproc, odată cu un eșec, odată cu părinții divorțați, odată cu un abuz, odată cu un abandon, cu un vis neîmplinit, cu teama de a fi, cu teama de a striga lumii NU!, cu neputința de a spune NU, cu zilele când nu doream să fac ceva și totuși am făcut, odată cu o prietenie care s-a dus, odată cu o trădare, o minciună, cu o iubire, cu un înșelat, odată cu niște oameni care pleacă și se întorc în viața ta după cum au nevoie, odată cu fiecare bucată din tine pe care o lași pe paturi străine, odată cu toate dățile când ți-ai spus ție Nu ca să spui altcuiva Da.

Ce ușor ne pierdem. Și dacă m-aș regăsi? Dacă spun că vreau altceva? Oricum piesele alea nu se mai potrivesc indiferent de cât mă chinui eu. E o ideee bună? Zi.

Spuneai că te-ai pierdut pe tine, uneori traumele de tip abandon determină o afectare a identității, „a fi”, nu știi cine ești, omul nu știe cine este. Trauma de respingere îți ia puterea, a putea, a avea. Ce vrea? Ce poate? Abandonul poate să fie fizic, emoțional, cognitiv. E puternic când e vorba mai ales de un părinte absent dintotdeauna. E lipsa unei oglinzi cu rol parental. Nu ai la ce să te raportezi, nu ai oglindă.

Simt că am pierdut ceva și mă refugiez în alcool. Alcoolul știi ce rol are, nu? De umplere. Bei și bei până te simți plin, dar a doua zi ești la fel de gol, poate mai gol.

Mă refugiez în droguri. Îmi distrag atenția de la suferința mea. Mă doare ceva, nici eu nu știu ce. Doctore, mă doare sufletul! Am încercat de toate, alcool, droguri, oameni, sex, somnifere, nu merge. Și doctorul îți zice, ai încercat liniștea? Ai încercat să respiri de câteva ori și să lași odată cu fiecare expirat să iasă din durerea aia? Ai încercat să te uiți la ce doare cu răbdare, fără să încerci imediat să uiți cu patru pahare?

Știi că tot ce pierzi, se transformă într-un fel sau altul? Uneori te uiți atât de mult după ce ai pierdut încât nu vezi minunea din fața ta. Nu vezi omul care ești. Așa ciuruit sau cum mai vrei tu să îți zici. Dar dacă pierderea poate să fie văzută și ca un câștig? Ok, nu țipa. Încă nu vezi asta. Am înțeles. Bine, las-o așa. Am pierdut. Sunt un om care a și pierdut. Dar a și câștigat. Te-am prins aici. Ce să facem, așa e viața, un șir de a lăsa, a da drumu și a porni din nou. Dar de fiecare dată cu tine. Observi? Tu te ai pe tine oriunde. Și când pierzi și când câștigi, ești mereu cu tine. Norocosule!

Dorința sexuală hipoactivă. Adevăruri, nu taboo.

Dorința sexuală hipoactivă. Adevăruri, nu taboo.

by Adina · oct. 20, 2020

Sexualitatea este un subiect pe cât de normal pe atât de văzut ca pe ceva rușinos. Am crescut oare așa? Să fie o jenă transmisă la nivel transgenerațional?

Am crescut cu jena, cu ascunderea, cu E păcat!, E rușinos! La noi în familie nu se vorbește despre asta. Copiii? Vine barza cu ei. Menstruația? Afli despre ea pe cont propriu.

Ce să mai vorbim despre disfuncțiile sexuale? Despre ele nici atât. Și uite așa apare sentimentul vinei, sentimentul stimei de sine scăzute, dureri, tensiune emoțională, certuri între parteneri, frustrări, fiecare dă vina pe celălalt sau se autoînvinovățește pentru ce se întâmplă.

Uneori, cunoașterea poate fi ca o luminiță la capătul tunelului. Nu e suficient să știi să îți asculți corpul, e nevoie să îl și înțelegi. Ba chiar să știi că nu ești singurul care trece printr-o anumită dificultate. Nu, nu este o problemă la tine, numai la tine.

Te întrebi dacă numai ție ți se întâmplă să ai o dorință sexuală hipoactivă? E prezentă și la bărbați și la femei: să nu ai nici o dorință legată de activitatea sexuală, sau insuficient. Ce nu îți spune nimeni, este că lumea psihică este într-o strânsă legătură, și o depresie majoră poate fi cauza pentru acest fapt.

Dacă căutăm câteva trăsături comune ale personaelor cu dorință sexuală redusă putem găsi următoarele: masturbarea este foarte puțin prezentă spre deloc, sexualitatea lor este descrisă ca fiind nesatisfăcătoare, nu reacționează la încercarea partenerului de apropiere intimă, nu sunt atrași de stimularea pornografică. În general, pot fi prezente și alte disfuncții sexuale asociate cu aceasta, cum ar fi o tulburare la nivelul orgasmului sau la primele faze ale excitației.

La ce putem fi atenți? În primul rând să vedem care este frecvența raporturilor sexuale cât și a fanteziilor sexuale. De asemenea, să vedem de câte ori, și în ce situații se inițiază activitatea sexuală.

Convingerile cu privire la sexualitate pe care le avem introiectate, fie din mediul familial fie din experiența de viață pot cântări extrem de mult. Convingerile sunt idei adânc înrădăcinate în structura noastră, dacă vrei, poți să le numești semne de ghidaj: Sexul este un păcat. Plăcerea este un păcat. Masturbarea este un păcat. Femeia nu trebuie să simtă plăcere, dacă o face este una ușoară. Bărbatul nu e bărbat dacă nu își face rolul în pat. Și câte și mai câte ne arată o imagine falsă, punând presiune pe noi sau din contră, făcându-ne să ne cenzurăm sexualitate ducând astfel la o identitate de sine incompletă.

Disfuncția sexuală poate fi văzută în cuplu, și tratată tot prin intermediul relației. Omul se vindecă prin relații. Așa că putem privi spre cuplul nostru, spre ce ar putea să producă această stare.

Avem o curiozitate pentru sexualitate, curiozitate pentru o parte din noi cu care e nevoie să fim în contact, ea punându-și amprenta asupra atâtor fațete ale personalității noastre.

Cauze

E important să cunoaștem că sunt cauze fiziologice, cu care trebuie să avem răbdare, să le acceptăm pentru că numai așa ele se resemnifică: diabet, afecțiuni cardiace, dezechilibru hormonal, probleme renale, hepatice, neurologice. În mod clar, alcoolismul, droguri, efecte adverse ale unor intervenții sau medicamente.

Cauzele psihice au fost puse într-un con de umbră. Cât de deschis ești să poți comunica ce se întâmplă cu tine? Cât de deschis ești tu cu tine să poți spune clar ce ți se întâmplă, ba chiar să și recunoști cauza. Undeva, fiecare dintre noi știm ce se întâmplă, poate nu la modul concret, dar simțim, ceva ne duce către un gând, către o experiență, către o nevoie.

Disfuncția sexuală e teamă. E frică. E nevoia de control. E neîncredere în sine. Aici vezi complexul de inferioritate și identitatea ta nedezvoltată.

Depresia și anxietatea îți pot pune stop plăcerii, te pot face inert. Ce îți plăcea poate la un moment dat nici nu mai contează, sau din contră, anxietatea este atât de crescută încât simți cum stomacul și grijile fac ravagii.

Fiecare avem o experiență neplăcută. Despre asta e viața, despre experiențe prin care trecem și creștem. Important este să nu rămânem acolo, la stadiul acela ci să le revalorificăm, resemnificăm.

Abuz, traumă. Ce mai spui despre educația rigidă și lipsa educației sexuale? Un subiect atât de controversat încât există imaginea că ea înseamnă pornografie și este blamată, interzisă.

Nașterea unui copil este o experiență care poate produce mari schimbări, și nu mă refer la o parte hormonală, la aspectul fizic, la imaginea de sine. Corpul este văzut altfel. Este într-adevăr o provocare să poți să îți vezi corpul schimbat, și da, necesită o mare tărie să poți gestiona ce se întâmplă. Nașterea poate fi un eveniment traumatizant, nașterea poate reprezenta o schimbare de statut, o schimbare în care nu mai știi cine ești, ce ești. Nu mereu nașterea reprezintă un moment fericit, cum nu mereu poți dezvolta o teamă, o repulsie.

Infidelitatea zdruncină din temelii un om. Dinamica cuplului suferă modificări. Imaginea ta, imaginea partenerului ( de multe ori idolatrizat, așezat pe un piedestal cu toate proiecțiile tale asupra lui de om perfect) se modifică încât nu mai simți plăcerea sexuală, te retragi, te închizi.

Foarte multe tulburări, tensiuni emoționale ale noastre, se văd prin intermediul unei relații.

Ce roluri crezi că joci în relația ta? Dacă tu te poziționezi pe un rol de părinte pentru partenerul de cuplu, și el pe cel de copil, oare ce dorință sexuală poate fi? Și multe alte roluri care apar și se tot schimbă.

Nevoile emoționale sunt atât de importante în cuplu. Poate ne dorim ca în interiorul lui să găsim împlinirea lor, dar ce se întâmplă când nu este așa? Cât de greu este să le comunici, mai ales că exista frica de a nu fi primit mesajul tău întocmai de către partener.

Comunicare, comunicare și iar comunicare. Apare zis peste tot. Comunicarea e cheia. Ok, dar hai mai întâi să ne dezbrăcăm de aparențe, de a menține un rol și de a putea crea cadrul omului de lângă noi să se deschidă. Să știe că nu este judecat. să știe că are locul lui unde poate împărtăși gândurile sale, nevoile. Într-un cuplu, problema este a noastră, nu ne luptăm unul împotriva celuilalt când apare una. Suntem doi încercând să rezolvăm o problemă.

Agresivitatea din spatele tăcerii. Este sau nu, tăcerea o formă de violență?

Agresivitatea din spatele tăcerii. Este sau nu, tăcerea o formă de violență?

by Adina · sept. 9, 2020

De câte ori ți s-a întâmplat ca cineva să îți întoarcă spatele și să nu îți mai vorbească? Îți aplică pedeapsa tăcerii, care e un abuz emoțional.

Mai ales dacă acest comportament vine din partea unei persoane apropiate, mamă, tată, partener, coleg de serviciu. Cum te simți?

„Groaznic, parcă nu contez. Persoana mea e atât de mică încât poate fi ignorată așa. Mă jignește. Jignește cine sunt și ce reprezint. Mi se pare o atitudine imatură, și foarte meschină în același timp. Îmi provoacă greață, și ma înfurie într-un fel cum nu o face altceva, mai ales dacă vine din partea mamei. Ea are obiceiul ăsta.” M. C 24 ani.

A alege tăcerea drept pedeapsă, este o formă de control, un joc al puterii, supunere față de punctul de vedere al altcuiva. Victima se simte respinsă, îi este afectată stima de sine.

Să alegi să păstrezi tăcerea pentru a evita un conflict pe moment, și să poți vorbi cu claritate și calmitate ulterior este ceva adaptativ „Nu pot să vorbesc acum cu tine, dar putem să vorbim mai târziu.” Să o folosești ca și formă de pedeapsă, nu.

Această pedeapsă se sfârșește prin a cere iertare, a ruga, sau a ceda cerințelor persoanei respective, în schimbarea comportamentului pentru a evita să fii ignorat.

Tăcerea are multe sensuri. Unele sunt violente.

Tăcerea creează distanțe mari. Nicidecum nu vindecă relații, ci formează goluri și mai mari. Da, poate să funcționeze pentru moment. E o liniște mascată, în care celălalt strânge resentimente cu timpul. Să folosești tăcerea ca și pedeapsă îl poate face pe celălalt să cedeze, dar nu înseamnă că acel conflict dispare. Din contră, crește, mocnește și separă.

A ignora pe cineva îi activează aceeași zonă a creierului ca și durerea fizică.

Gândește-te de două ori dacă și tu ai momente când pedepsești sau manipulezi fără să îți dai seama, cât de mult rănești. Folosind un comportament manipulativ, o formă ascunsă de a câștiga autoritatea asupra cuiva, faci cealaltă persoană să se simtă neputincioasă, intimidată, nesemnificativă.

Să primești tăcere fără să știi motivul, este mult mai dăunător imaginii de sine decât atunci când îl cunoști „Cu ce am greșit? Nu merit măcar o explicație? Nu valorez nimic. ” S.A 27 ani

Când un părinte nu mai vorbește cu copilul său, drept pedeapsă, îi provoacă acestuia multă insecuritate și anxietate. Se simte neimportant, de neiubit.

Dacă nu folosești violența fizică și verbală, crezi că nu îi provoci suferință? Pentru dezvoltarea unui copil, atașamentul de figura paternă este deosebit de important. Un copil are nevoie să știe că părinții lui sunt acolo pentru el. Să îi fie principalul refugiu, punctul de siguranță la care poate veni oricând.

„Îmi amintesc cât de mult mă rănea, aș fi făcut orice ca să o fac să se oprească. Mă făcea să simt că trebuie să calc pe coji de ou până când s-ar fi uitat la mine din nou. Mă simțeam singură și abandonată.” C. C 28

Utilizarea tăcerii drept pedeapsă, dăunează copilului din punct de vedere emoțional, astfel încât vor renunța să-și susțină punctul de vedere și nevoile în fața părintelui. Ulterior, adulți, vor lăsa celelalte persoane să calce peste cuvântul lor, granițele lor, dorințele lor, pentru a evita să fie ignorați sau respinși. Vor crește învățați să asculte de altcineva: ce să facă, ce să nu facă, ce e corect, ce e greșit.

Copilul nu vrea să enerveze părintele din nou, așa că va fi anxios, nu va ști ce să facă și cum să se comporte de acum înainte, fiindu-i teamă de consecințele acțiunilor lui.

Pe lângă daunele emoționale, se rupe și legătura părinte-copil, cu greu putând fi reparată.

O violență fără lovituri, care provoacă răni enorme, fără ca măcar să deschizi gura.

Acest tipar de comportament, poate să fie preluat foarte ușor, și să îl manifești la rândul tău, mai ales în relația de cuplu.

La cât se împarte fericirea într-o relație la distanță? La patru sau la doi?

La cât se împarte fericirea într-o relație la distanță? La patru sau la doi?

by Adina · iun. 3, 2020

Relație la distanță. Controversat subiect. Contrat tuturor așteptărilor s-ar părea că nivelul satisfacției în cuplu nu diferă mult de cel al relațiilor cu apropiere fizică. Ba chiar se îmbunătățesc abilități de relaționare, cum sunt încrederea, răbdarea, o mai bună comunicare.

Apropierea fizică și cea la nivel non-verbal lipsesc în cea mai mare parte a timpului. Modul în care poți oferi afecțiune este limitat, fapt ce antrenează comunicarea la nivel emoțional, exersarea capacității de a asculta activ, atent.

Lipsind intimitatea fizică, te concentrezi asupra unor aspecte pe care alte cupluri le pot neglija, cum ar fi apropierea emoțională. Ești mai atent la emoțiile partenerului și la experiențele lui. Nivelul empatiei crește.

Intimitate emoțională. Comunicare deschisă. Puncte de reper pentru o relație la distanță.

Înveți să îți exprimi sincer trăirile, gândurile, să le dai glas, să le faci cunoscute. Având drept principal element de apropiere, comunicarea, afli că ea e un proces de ajustare și de acomodare. Înveți că partenerii au un cod diferit de comunicare care poate sau nu să coincidă cu al tău și întrebi mai degrabă decât să presupui.

O relație la distanță necesită încredere. Așadar înveți să nu sari imediat la concluzii și să creați un sentiment al siguranței între voi. Într-adevăr, pentru unele persoane, a oferi încredere este dificil, iar o relație la distanță este un maraton la capitolul acesta. O relație fără încredere nu are fundație, se clatină și devine un chin pentru ambele persoane.

Să fie oare nivelul de angajamanet mai puternic între cei doi, asumându-și o relație la distanță? Presupune succesul unei astfel de relații mai mult efort?

Pagina următoare »

Copyright © 2025 · Adina Radu psihoterapeut