Adina

Cum ar fi ideal să fie tratată anxietatea?

De cele mai multe ori, speriați (mai ales de un atac de panică) oamenii se prezintă de urgență la spital. Acolo se administrează calmante, eventual calciu. Cât de potrivită vi s-ar părea abordarea unei explicații simple asupra cauzei pentru simptomatologia fizică cu care se prezintă? Mă gândesc că este mult mai liniștitor, securizant pentru această persoană să știe, să fie îndrumată cu tact, cu bun simț către o altă tipologie de intervenție, cea psihologică. Pacientul urmează controale medicale care să excludă o altă cauză fiziologică pentru simptomatologie, deși necesare până la un punct, acestea ajung să anxieteze și mai mult. Își face în felul acesta loc, gândul că dificultatea lui nu are rezolvare, văzând mai ales că apare, reapare simptomatologia somatică.

Pe lângă multiplele „căutări” la specialiști, cireașa de pe tort este internetul. De parcă nu era destul de complicat deja, cauți explicația pentru simptome pe internet, unde te contaminezi cu alte simptome, cu alte experiențe ale altor persoane. Nici nu e de mirare că se intensifică. Cam așa începe șirul: interpretare catastrofică, controale la specialiști din diverse domenii, asimilarea de informații luate din surse nesigure sau din experiența altora, nicidecum să cauți în propriul scenariu de viață. La toate acestea se adaugă și vorbe „încurajatoare”: „Ce te mai alinți…Astea-s probleme? N-ai nimic. Termină cu tâmpeniile.”

Încercările eșuate de a găsi cauze, lupta cu modul în care te simți atât fizic cât și psihic, pot duce către apariția sentimentului de neputință: Sunt înfrânt.

Ce e cel mai dificil este acceptarea suferinței emoționale. Pacientul vine de cele mai multe în cabinetul psihologic cu accentul pus strict pe cauza fiziologică, deși rapoartele medicale arată că nu sunt probleme la nivelul sănătății fizice.

Lupta într-adevăr există în această persoană, numai că inamicul este considerat propriul eu. Pe ce te concentrezi? Pe încetarea acestei lupte și pe raportarea în mod realist la tot ceea ce simți. Schimbi perspectiva și odată cu ea, ieși din tiparul de monitorizare a tuturor simptomelor, dispar toate interpretările catastrofice. Accentul trebuie pus pe autoresponsabilizare. Ieși din rolul de victimă și afli că ești singurul capabil să resemnifice scenariul.

Este o mare diferență între focusarea exclusivă asupra simptomului și a cunoaște cu adevărat anxietatea. A te împrieteni cu ea, să o îngrijești, să o înțelegi, așa se transformă și ea. Dacă atenția e asupra durerii psihologice, asupra a ceea ce înseamnă pentru tine, nu ajută mai mult?

Responsabilizarea pentru propria schimbare este cheia. De ce? De multe ori cauți fără să-ți dai seama, chiar și în terapeut un om pe care să îl iei în echipa Pro frică, un sprijin care să întărească de fapt toată această frică. Acestei persoane îi este frică să rămână singură cu ea, să se privească, îi e frică de ceea ce simte. De ce? Frica asta i-a adus de atâtea ori tulburări gastro-intestinale, amețeli, dureri de cap, dureri musculare, dificultăți în respirație sau hiperventilație, palpitații, transpirație ș.a dându-i peste cap efectiv viața. Nu știe cum să între în contact autentic cu sine, devine atât de atent pe simptom încât nu mai știe cine e fără el, nu se mai vede altfel. Până la urmă, dacă tragem împreună o concluzie, această persoană este speriată de fapt, de ea însăși și caută ajutorul în exterior.

Dacă ești anxios știi deja la ce mă refer când zic Tensiune interioară. Știi cum e cu ea? Ai fost vreodată avertizat în trafic de vreun alt șofer binevoitor că este ceva în neregulă la mașina ta? Ei bine, asta face prin intermediul tensiunii, inconștientul. Dacă ești destul de receptiv și prinzi mesajul din prima, te vei ocupa de a face schimbările necesare. Însă, fiind mai ușor să lucrezi numai la suprafață, superficial devenim cu timpul surzi la semnalele interiorului. Dacă ești surd la primul nivel de mesaje, inconștientul recurge la altele, bolile. Pe astea nu prea le poți ignora.

Controlul emoțiilor. Ce subiect interesant! Ironic zic, cumva apare peste tot.

Imaginează-ți o emoție, un sentiment. Acum imaginează-ți un pendul (bobițele acelea și suportul) legănându-se liber. Cu cât mă concentrez mai mult pe o direcție, cu atât îi ofer mai multă putere să se balanseze în partea cealaltă.

Văd asta cu emoția, fix ca pendulul. Emoția se balansează. E inevitabil. Nu ai fericire, bucurie și atât. Clar poate să-ți placă o parte mai mult decât cealaltă. Cu toate că încerci să lupți contra cursului natural al balansului și să-l aduci spre acea parte preferată, dai mai multă putere să se ridice spre cea pe care nu o placi. Mai devreme sau mai târziu ajunge și acolo. Dar, ar putea să ajungă fără o putere intensificată.

Ce alte opțiuni mai vezi? Excluzând să iei bobul și să îl tragi într-o direcție. Cred că am putea să escaladăm cumva firul și să privesc de pe suport mișcarea naturală a acestuia. Fiind aici înseamnă că permit pendulului să se balanseze, nu îmi risipesc energia și nu dau nici mai multă putere părții pe care nu o agreez. Nu-ți mai e rău de mișcare, tot ducându-te dintr-o parte în alta, dar mișcarea e în continuare acolo. Cum se schimbă oare viața din a fi pe acel bob, la a fi pe suport?

Cum ai traduce asta? Să lași emoțiile să se întâmple, dar nu să devii una cu ele, cumva ieșind din balansul toxic și doar privindu-l mișcându-se natural. Le lași să se manifeste, dar nu să fii în carusel, ci o conștientizare, o acceptare a lor? Să nu te încrâncenezi numai pe ceva pozitiv și să refuzi să accepți și cealaltă față a medaliei, să mă prefac că nu e, că nu simt, să fug….