Trădările apar în viața noastră sub multe forme. Unele te iau prin surprindere, nu știi ce te-a lovit, ce test o mai fi și ăsta. Te poți simți trădat de un coleg de muncă, de diferite persoane cărora le soliciți un serviciu…De un prieten drag cu care ai împărtășit amintiri, emoții…De partenerul de viață de la care nu te așteptai. Te poți simți trădat și de unul dintre părinți.
Durerea e reală. Realitatea poate fi dureroasă, dar durerea vindecă.
Când ajungi să accepți că nu a știut cum să mă iubească poate pentru că la rândul lui/ ei nu a primit iubire, apreciere, să fie prețuit pentru cine este… Durerea e parte din procesul de vindecare, asta e realitatea. Dar știind lucrurile acestea, pot să învăț eu ce înseamnă iubirea. Una autentică. Una pe care să mi-o ofer eu. Una pe care să o și pot oferi. Să știu că nu mă definește acel fel de iubire, mă definește iubirea pe care o simt eu, pe care sunt capabil să o simt eu, în care cred eu.
Am fost trădați, am pierdut și vom mai pierde, vom mai fi trădați. Am văzut pe propria piele cu toții câte forme pot lua trădările, pierderile. Dar mai e una. Propria trădare. Asta e cea mai dureroasă.
De câte ori simți că te-ai trădat până acum? Că ți-ai trădat respectul pentru tine stând în contexte și situații care te călcau în picioare? Că ai rămas unde nu îți era locul? Că te-ai străduit să încapi în forme diferite de ale tale? Că ai spus Da când voiai să spui Nu, și Nu când voiai să spui Da. Că ai ales calea mai ușoară de frică?
Suntem atâția cei care nu îndrăznim să rupem o floare, dar n-avem nimic împotrivă să ne rupem propriile visuri și dorințe. Suntem atâția cei care milităm pentru multe cauze, dar nimic pentru noi, nici o luptă pentru noi, nici o voce pentru mine.
Îți pui tot felul de întrebări despre viață, dar ea te poartă și sus și jos. De ce eu, e dreaptă sau nu viața?
Pentru unii o minune e o operație reușită, o minune e că au ajuns la acel doctor, sau alături de un psiholog care luptă alături de ei, că în sfârșit au un pat și o pernă pe care să poată dormi, că au reușit să cumpere o bicicletă copilului, că au obținut o diplomă la vârsta la care toți ar renunța, că reușesc să renunțe la kilogramele care îi protejau de lumea exterioară, că au curajul să se privească în oglindă după foarte mult timp. Pentru unii minunea e o schimbare.
Acei oameni care au reușit să își integreze și să accepte și lumina și întunericul, au reușit să se cunoască, să rămână conectați la ei… Oameni care au făcut din dureri, din experiențele grele un motiv să mai facă un pas și să continue, să cadă înainte, nu înapoi. Oamenii care sunt în contact cu ei, rămân în picioare, și în genunchi tot în picioare sunt.
Oamenii vin și pleacă. Pe unii îi faci tu să plece, unora le dai tu drumul. Poate de frică, mai bine îți dau drumul acum decât să sufăr mai târziu, mai bine nu trăiesc nimic frumos de frică că voi suferi așa cum am mai făcut-o (părinți pierduți sau care nu m-au iubit cum îmi doream, foste dezamăgiri). Frică de a mă lăsa văzut, de conexiune…Sau altele, le știi tu mai bine. Uneori oferi, dar celălalt nu știe să primească sau nu este pregătit, nu a fost iubit așa, nu recunoaște afecțiunea asta. Are alt limbaj.
Rămân totuși deschis la experiențe, deschis la a primi oameni noi și frumoși, deschis și la a da drumul.
