Se spune că trebuie să treci prin viaţă uşor, mai ca un fulg. Dar se întâmplă ca uneori să simţi o greutate atât de mare asupra ta că numai fulg nu eşti.
Oamenii din jur nu o simt, dar remarcă: Ce te-ai mai cocoșat! Stai drept! La început nu îți dai seama cum greutatea lucrurilor pe care le duci cu tine începe să se vadă pe corp. E un semnal de alarmă pe care corpul ți-l dă: Uită-te odată și către tine!
Indiferent cât te prefaci că nu observi emoțiile, gândurile, sau poate îți scapă controlului conștient, ele apar traduse în limbaj corporal.
O durere lombară o simți imediat. Vezi cum te face corpul atent la universul interior? În maniera aceasta nu ai cum să nu bagi în seamă acele emoții.
Și te gândești: Oare de la ce? E aerul condiționat, am ridicat ceva, de la ce? Nu zice nimeni că durerea nu există, din contră. Este cât se poate de reală. Bolile au nevoie de timp. Azi puțin, mâine puțin, până când de la emoție, presiune psihică, se ajunge la durere fizică.
Ce cari de dimineață, de când te trezești, până seara când adormi? Ce nu te lasă să respiri la potențialul maxim? Ce nu te lasă să te simți ușor… Să poți să îți simți relaxat corpul?
Capul, gâtul, umerii… Sunt încordați. Brațele…Spatele, coborând la bazin, picioare.
Las tot ce nu pot controla acum, las tot ce nu îmi aparține să plece, las toate emoțiile care nu sunt ale mele să plece, las problemele care nu sunt ale mele să plece, las durerile care nu sunt ale mele să plece. Las presiunea pe care o pun asupra mea să plece.
Las tot ce nu pot schimba să plece. Las oamenii să plece și respir pentru mine. Nu m-a învățat nimeni să respir pentru mine, să îmi duc propria greutate.
Descifrarea mesajelor transmise de spate
Spatele duce foarte mult. Are chiar și rolul de a proteja. Ai văzut cum imediat te aperi, ghemuindu-te, într-o poziție aproape fetus. Spatele este cel care te apără, preia suferința, durerea. Dacă tot încasez, până la limita suportabilității, dacă greutatea este prea mare durerile apar.
În momentele în care vreau să arăt că sunt puternic, o fac cu ajutorul spatelui. Ai observat? Îndrept spatele. Privește în antiteză când mă simt supus cuiva, autonomia mea, granițele mele sunt încălcate, mă înconvoi și mă fac mic, mic.
Îmi îndrept umerii știind că sunt puternic, și am toată forta de care am nevoie, am resursele mele interioare. Las viața să curgă, fără să preiau asupra mea nimic.
Avem expresii care trădează legătura minte- corp:
„Întorc spatele și plec„, când mă simt neputincios.
„Mi-a încremenit spatele.” dacă simt că sunt într-o situație fără ieșire, sunt încremenit în situația asta dificilă, car pe cineva, car o problemă, car trecutul.
Poate am avut încredere și „am primit o lovitură pe la spate”. Am fost trădat de unde nu mă așteptam și simt durerea la nivelul spatelui.
Poate anxietatea, frica, teama mă fac să îmi strâng umerii, să îi aduc cât pot spre față ca să mă protejez, ca să nu deranjez, ca să nu ocup prea mult loc, ca să nu atrag prea mult atenția. Umerii dor, au o poziție de aplecare spre față.
Mă doare spatele pentru că vreau să scap de ceva ce aduc cu mine. Vreau să mă salvez de la o suferință, o situație, evenimente și dureri din trecut care îngreunează prezentul. Durerea arată că vreau să mă salvez. Mi-a ajuns. Corpului i-a ajuns. Minții i-a ajuns. Mie mi-a ajuns!
Mă doare ceafa. Poate pentru că mă port ca un struț care se ascunde, nu face față, nu înfruntă ce i se arată, ce aduce viața în fața lui. Nu își înfruntă dificultățile. Speră că prefăcându-se că nu le vede, ele dispar.
Stau cu capul plecat. Mi- e teamă să privesc oamenii în ochi, mi- e teamă să privesc viitorul în față. Poate am învățat umilința de mic, poate mi s-a zis: Ține capul jos! Poate mi s-a făcut rău și am adoptat o poziție de victimă. Nu am încredere în mine să țin capul sus. Poate cred că am greșit mult, că am dezamăgit sau m-am autosabotat.
Mă încăpățânez, am o viziune rigidă asupra unor lucruri. Mă opun, am orgoliul foarte mare. Eu nu cedez. Așa se explică și că am mușchii spatelui tensionați, mă dor…E cumva normal având în vedere ce atitudine rigidă am uneori.
Durerea cervicală poate corespunde centrului comunicării, şi mai ales al capacităţii mele de deschidere, de toleranţă, de cât sunt de deschis şi de flexibil la ce îmi oferă viaţa.
Dacă mergem pe firul amănunţit, putem spune despre prima vertebră cervicală, care vine în sprijinul capului, greutăţii capului, că poate fi afectată de greutatea gândurilor mele, de grijile mele. Cât mă frământ pentru mine sau pentru altcineva din viaţa mea.
Nu eşti de acord cu mine că simţi greutatea asta la nivelul capului? De câte ori folosim expresia: Îmi simt capul atât de greu.
Cu cât de multă rigiditate întâmpin ce îmi aduce viața, și mă chinui să rămân în zona de confort?
Mi-e frică de ce se întâmplă în jurul meu, de emoțiile mele așa că îmi încremenesc gâtul, capul pentru a nu putea privi. Observi jocul de cuvinte? Cum transpui în limbaj corporal tot ceea ce simți, gândești?
Mă doare cervicala pentru că am nevoie de comunicare. Am nevoie să comunic chiar dacă simt că ceilalți nu mă ascultă.
Ce pot să fac? Pot să încerc să aduc calmul în viața mea. Să fiu mai calm astfel încât creierul meu să nu mai muncească atât. Am încredere în mine că pot să fiu mai deschis la ce se întâmplă în jurul meu.
Când am încetat să mai țin capul sus? Când am început să mă întreb dacă sunt la înalțime? Dacă mă ridic la înălțimea așteptărilor mele, așteptărilor ei, lui, lor. Când am început să fiu alert la ce cred ceilalți despre mine? Când a început să mă doară ceafa, capul, să am amețeli, vertij? Că nu pot să fiu la înalțime…
A doua vertebră cervicală o ajută pe prima să se miște. Durerea resimțită aici arată câtă rigiditate am. Arată dacă sunt sau nu pregătit să îmi asum riscuri. Să pășesc în viață fără să fiu obsedat de control. Să îndrăznesc să pășesc și peste linia pe care mi-am trasat-o.
Atât de frică îmi e să fiu mai deschis? Ce se poate întâmpla? Să mă cunosc pe mine. Să mă împrietenesc cu mine, să pot să înfrunt tot ce apare în cale, numai așa devin încrezător în mine, numai văzându-mă în diferite ipostaze.
Devine rigidă vertebra pentru că și eu sunt rigid cu mine. Nu îmi dau voie să simt, să sufăr, să mă bucur, să trec prin suferințe pe care încă le ascund undeva, prefăcându-mă că nu există.
De ce te ferești să te vezi în toate ipostazele? Să îți cunoști fiecare latură a personalității tale și astfel să capeți putere? Cum altfel să ai încredere în tine dacă nu ai avut puterea să te privești pe tine în ochi?
E greu să fii singur cu tine? Dar nu ai nevoie de asta? Să te întorci spre tine și să nu mai fugi. Oricum te ajungi din urmă oriunde te duci. Războiul cu sine nu se câștigă. Mai bine privești totul ca pe o îmbrățisare a tot ceea ce reprezinți, un cantonament în care alergi pentru tine, te odihnești pentru tine…
Simt că mi-a înțepenit gâtul. Oare am emoțiile blocate? Nu îmi dau voie să simt, să mă eliberez. Să fie oare lacrimile mele fluidul de care au nevoie vertebrele pentru a nu se mai freca suprafețe uscate?
Dacă primele două vertebre se sprijină, vertebra 3 pare de una singură. Accept că singurătatea face și ea parte din viață, și este un mediu în care mă pot regăsi, cunoaște și încărca bateriile.
Cum toate lucrurile au o armonie a lor, important este să știm și cu ce organe, cu ce altă zonă rezonează vertebrele.
Vertebrele mijlocului spatelui pot reacționa când mă forțez peste limitele mele fizice, psihice, emoționale. Ele țipă când trebuie să te întorci către tine, să iei un timp pentru tine. Timp de a îți trăi emoțiile, suferința, frica și de a le accepta, ulterior transforma.
Să fiu stâlpul susținător al tuturor, al familiei, al casei, al partenerului, devine dificil de suportat, să cred că am mereu pe cineva în spate, și să îl car, să mă descurc singur. Poate n-ar fi rău să învăt să cer ajutor celorlalți.
Zona lombară
Parte de susținere, unde apar tensiuni legate de dorințe financiare, lipsa afectivității, și mai ales neîncredere: Oare voi putea să fac asta?
Este o discrepanță între ceea ce îmi doresc și lipsa mea de acțiune pentru îndeplinirea acelui lucru. Nu voi reuși. Nu voi putea. Preocuparea mea pentru lucruri materiale este una mare, uneori îmi calculez valoarea personală în funcție de câți bani am.
Consideri uneori că ești stâlpul de susținere, preiei chiar și atribuțiile, responsabilitatea pentru alte persoane. Nu îți cari propria greutate, la ea se adaugă și greutatea acelor persoane, a problemelor lor pe care crezi că le rezolvi, că depind de tine. Uneori vrei să fii responsabil pentru altcineva și poate, pentru a părea important. Este o autovalidare asupra căreia poți reflecta.
Am nevoie să renunț la rigiditate pentru a face loc schimbărilor care pot fi foarte bune, chiar dacă rutina mea mă face să mă simt în siguranță și noul mă sperie. Pun jos greutatea care aparține celorlalți.
Nu mă mai chinui să mențin o anumită imagine în fața celorlalți. Recunosc că uneori pun prea multă presiune pe mine și am nevoie să mă odihnesc. Am nevoie să fac ordine printre trăirile, gândurile și emoțiile mele să știu ce este cu adevărat important pentru mine.
