De ce fac ceea ce fac? Acum, în momentul ăsta. O întrebare care ar putea veni în ajutorul nostru dacă ne-am adresa-o din când în când. Și mă refer în special la tipare. Tipare de funcționare, de gândire, de comportament. Tiparele astea funcționează de la sine, sunt la butoane și nici nu îți mai dai seama cum rulează. Nici măcar nu îți mai pui întrebări dacă îmi fac bine sau nu.
Apropo de tipare de funcționare, în ultima perioadă, poate nu întâmplător, mă lovesc de informații despre zona de confort, și una în mod deosebit mi-a atras atenția. E genul ăla de revelație, știam dar parcă nu știam. Dacă o iei etimologic, confort ar însemna ceva plăcut, comod. Însă ce zici de o altă nuanță pentru confort: „confortul ca o stare obișnuită cu care mintea mea s-a învățat.” Acum ca un om curios ce sunt, îmi pun întrebări: creierul meu are și alte noțiuni pentru confort? Adică el să găsească confort indiferent de starea mea? Confortul pentru el să fie independent dacă mi-e bine sau mi-e greu? Aici desigur, mă poate duce și în direcția sistemului defensiv la butoane care ia decizii în mod automat și repeți, repeți tipare. E cel mai probabil venit din zonă traumatică.
De asemenea, știm despre creier că e un consumator foarte mare de energie și vrea să salveze cât mai multă din ea, să opereze cu cât mai puțin efort. La ce apelează? La automatisme, tipare, pilotul automat de care nici nu mai ești conștient. Vrea să minimizeze consumul de resurse și aplică legi: minim de efort- automatizări, calea scurtă: odată ce un tipar de gândire sau comportament este stabilit, devine un traseu preferat, tinde să urmeze cea mai scurtă și mai eficientă cale deja existentă.
Suntem predispuși către tipare. Să călcăm pe aceleași urme. Ai văzut cum ne ducem pe pașii din zapadă și creăm poteci. Uite așa se bătătorește tiparul, așa se crează rețele neuronale.
Ah, tiparele intră și ele în zestrea de acasă. Înveți fără să-ți dai seama de ele. Practic, noi trecem prin niște stadii de dezvoltare și până ni se dezvoltă nouă toate caracteristicile creierului Oho! Luăm și tot luăm prin observație, imitație, condiționare câte și mai câte.
Poate ai spune bun, păi și ce e așa greu să renunț la tipar? Mi-am pus în minte, Hocus Pocus a dispărut. Nu mereu e așa. Pentru că deși conștient vrei asta, sunt părți care țin cu dinții de el. Pentru ce parte din mine reprezintă un confort ceea ce se întâmplă cu mine? E aproape imposibil să facem ceva fără niciun sens, chiar dacă ți se pare că n-are nici-o logică. Ehe, dacă te scufunzi suficient ai să vezi că totul are.
Apropo de schimbare și de ce e așa grea. Nu renunți la tiparul de funcționare pentru că promite ceva, îmi oferă ceva, dacă dau vrabia din mână??
Ce mă așteaptă după schimbare? Ce mă așteaptă dacă schimb asta? Mă așteaptă ceva? „Cu răul meu știu cum e, măcar știu cum e.”
Uneori vezi că repetăm „da, dar”, „da,dar…” vreo cinci minute la orice încercare de a schimba ceva, nefăcând altceva decât să aperi tiparul.
O schimbare nu e o catastrofă. Suntem atât de obișnuiți cu tiparele noastre încât ne-am îngustat privirea, perspectivele. Aproape că au ajuns ca niște ochelari de cal, vezi numai într-o direcție, numai în direcția dictată de ele. Până când devine normalitatea ta, până când nu mai știi că e ceva ce poate fi oricând făcut dispărut, schimbat, ceva ce poate cândva te-a ajutat, acum nu mai e cazul. Că nu e o sentință pe viață.
Interesant e când alegi intenționat să lucrezi cu propriul tipar. Se simte de parcă îi fac surprize creierului meu și se încruntă la mine. Ce e asta? Ce te-a apucat? Aloo! Noi făceam așa în situațiile astea! Rutina noastră era asta! Și da, ia energie. E cu efort. Parcă ai învăța să mergi cu bicicleta cu spatele sau să folosești mâna stângă, tu fiind dreptaci. Cred că la o adică începi să pui problema și asupra limitelor, granițelor. Tale cu tine. Ce limite îți pui în anumite comportamente. Interesant, limitele n-ar fi numai pentru alții ci și limite față de noi înșine, ce permitem nouă înșine, la o adică limite sănătoase cu tine.
