• Skip to primary navigation
  • Skip to main content

Adina Radu

  • Actualitate
  • Sanatate
  • Relatii
  • Familie
  • Dezvoltare personala

Sanatate

Tipare și zona de confort

Tipare și zona de confort

by Adina · mart. 18, 2025

De ce fac ceea ce fac? Acum, în momentul ăsta. O întrebare care ar putea veni în ajutorul nostru dacă ne-am adresa-o din când în când. Și mă refer în special la tipare. Tipare de funcționare, de gândire, de comportament. Tiparele astea funcționează de la sine, sunt la butoane și nici nu îți mai dai seama cum rulează. Nici măcar nu îți mai pui întrebări dacă îmi fac bine sau nu.

Apropo de tipare de funcționare, în ultima perioadă, poate nu întâmplător, mă lovesc de informații despre zona de confort, și una în mod deosebit mi-a atras atenția. E genul ăla de revelație, știam dar parcă nu știam. Dacă o iei etimologic, confort ar însemna ceva plăcut, comod. Însă ce zici de o altă nuanță pentru confort: „confortul ca o stare obișnuită cu care mintea mea s-a învățat.” Acum ca un om curios ce sunt, îmi pun întrebări: creierul meu are și alte noțiuni pentru confort? Adică el să găsească confort indiferent de starea mea? Confortul pentru el să fie independent dacă mi-e bine sau mi-e greu? Aici desigur, mă poate duce și în direcția sistemului defensiv la butoane care ia decizii în mod automat și repeți, repeți tipare. E cel mai probabil venit din zonă traumatică.

De asemenea, știm despre creier că e un consumator foarte mare de energie și vrea să salveze cât mai multă din ea, să opereze cu cât mai puțin efort. La ce apelează? La automatisme, tipare, pilotul automat de care nici nu mai ești conștient. Vrea să minimizeze consumul de resurse și aplică legi: minim de efort- automatizări, calea scurtă: odată ce un tipar de gândire sau comportament este stabilit, devine un traseu preferat, tinde să urmeze cea mai scurtă și mai eficientă cale deja existentă.

Suntem predispuși către tipare. Să călcăm pe aceleași urme. Ai văzut cum ne ducem pe pașii din zapadă și creăm poteci. Uite așa se bătătorește tiparul, așa se crează rețele neuronale.

Ah, tiparele intră și ele în zestrea de acasă. Înveți fără să-ți dai seama de ele. Practic, noi trecem prin niște stadii de dezvoltare și până ni se dezvoltă nouă toate caracteristicile creierului Oho! Luăm și tot luăm prin observație, imitație, condiționare câte și mai câte.

Poate ai spune bun, păi și ce e așa greu să renunț la tipar? Mi-am pus în minte, Hocus Pocus a dispărut. Nu mereu e așa. Pentru că deși conștient vrei asta, sunt părți care țin cu dinții de el. Pentru ce parte din mine reprezintă un confort ceea ce se întâmplă cu mine? E aproape imposibil să facem ceva fără niciun sens, chiar dacă ți se pare că n-are nici-o logică. Ehe, dacă te scufunzi suficient ai să vezi că totul are.

Apropo de schimbare și de ce e așa grea. Nu renunți la tiparul de funcționare pentru că promite ceva, îmi oferă ceva, dacă dau vrabia din mână??

Ce mă așteaptă după schimbare? Ce mă așteaptă dacă schimb asta? Mă așteaptă ceva? „Cu răul meu știu cum e, măcar știu cum e.”

Uneori vezi că repetăm „da, dar”, „da,dar…” vreo cinci minute la orice încercare de a schimba ceva, nefăcând altceva decât să aperi tiparul.

O schimbare nu e o catastrofă. Suntem atât de obișnuiți cu tiparele noastre încât ne-am îngustat privirea, perspectivele. Aproape că au ajuns ca niște ochelari de cal, vezi numai într-o direcție, numai în direcția dictată de ele. Până când devine normalitatea ta, până când nu mai știi că e ceva ce poate fi oricând făcut dispărut, schimbat, ceva ce poate cândva te-a ajutat, acum nu mai e cazul. Că nu e o sentință pe viață.

Interesant e când alegi intenționat să lucrezi cu propriul tipar. Se simte de parcă îi fac surprize creierului meu și se încruntă la mine. Ce e asta? Ce te-a apucat? Aloo! Noi făceam așa în situațiile astea! Rutina noastră era asta! Și da, ia energie. E cu efort. Parcă ai învăța să mergi cu bicicleta cu spatele sau să folosești mâna stângă, tu fiind dreptaci. Cred că la o adică începi să pui problema și asupra limitelor, granițelor. Tale cu tine. Ce limite îți pui în anumite comportamente. Interesant, limitele n-ar fi numai pentru alții ci și limite față de noi înșine, ce permitem nouă înșine, la o adică limite sănătoase cu tine.

Somnul și provocările zilelor noastre

Somnul și provocările zilelor noastre

by Adina · dec. 20, 2023

Ce nu te lasă să dormi? Ca să poți adormi e necesar să te poți lăsa. Să lași din control și să aluneci spre ceva. Cum stai cu controlul?

Cum stai cu capacitatea de a te relaxa? Simți că te poți lăsa vreodată cu adevărat să te relaxezi? Pare că am pierdut reflexul ăsta atât de sănătos. 

Stres. Anxietate. Depresie. Ori dormi prea mult ori prea puțin, ori deloc. Dacă e și vinovăția acolo, criticul interior care spune: De ce să dormi? De ce să te odihnești? Ai dreptul ăsta? Ai făcut “x” lucru? Ai reușit? Ce somn să mai ai…

Somnul e acolo, la baza nevoilor tale. E întâi somnul și apoi restul. E întâi curățare, reorganizare, depozitare de informații, regenerare, recuperare și apoi orice devine mai limpede. 

E o relație de interdependență: nu dormi- devii irascibil, obosit, epuizat, nu poți da randament, nu iei decizii bune, scade sistemul imunitar – se potențează stările de disconfort psihic, stări anxioase, atacuri de panică, stări depresive, stări maniacale ș.a. Valabil și invers: Disconfortul psihic alimentează lipsa somnului în continuare. E un A care merge spre B dar și un B care merge spre A… Ajutând într-o parte ajuți în cealaltă. Se ridică și se coboară simultan.

Problemele de somn nu apar atunci când pui capul pe pernă noaptea. Tot ce se întâmplă cu tine pe timpul zilei, duci acolo. 

Somnul este o formă de încredere profundă pentru a ne putea detașa și să ne abandonăm lui. Ca să poți avea încredere e nevoie de siguranță, protecție. E nevoie să fi simțim asta în viața ta, sau să poți simți asta acum. Starea de a fi în gardă, de vigilență e posibil să încurce. Somnul nu face pereche cu modul de supraviețuire activat. Ia o saltea bună și încearcă să dormi.

Starea de prezent. Dacă un clip pe rețelele de socializare are nevoie de câteva secunde, dacă totul e pe viteză… Nu e necesar să te înscrii în tipul ăsta de funcționare. Ne salutăm pe repede înainte, ne îmbrățișăm pe repede înainte, mâncăm repede, sărim peste mese, peste ore de somn.

Mereu conectați. Ne-am adaptat prost la ce înseamnă tehnologie. Dacă ea e acolo mereu, online, în mișcare permanent nu e musai să fii și tu. Pune-ți limite. Ne aflăm în mijlocul a ce se numește fear of missing out, un fel de teamă de a rata ceva din ce se întâmplă în online, din a nu face parte din evenimente, din a nu știi noutăți, teama că alții au parte de lucruri/întâmplări nemaipomenite și tu ești absent la asta.

Pare dificil să dormi când simți că pierzi ceva, nu? Ai acces la viețile multor oameni. Fă pauze, în felul acesta mai reduci din expunere și din tendința crescută de a te compara.

Poate observi pe rețelele de socializare sfaturi motivaționale care glorifică idei precum: Taie din orele de somn! Dormi puțin! Muncește din greu! Trezește-te când alții dorm! E pe troc somnul. Important e să-ți dai seama cum e bine pentru tine. Astfel de sfaturi pot avea consecințe negative și e important modul în care sunt interpretate și aplicate. Învață să te cunoști. Fii mai atent la tine, observă-te mai bine. Când îți e bine, când și cum funcționezi mai bine. Ce ai făcut diferit într-o zi când ai funcționat bine? Când ai simțit corpul mai puternic? Ce ai făcut când te-ai simțit slăbit. Când și cum dai randament, te poți focusa. Care sunt factorii care te distrag… Află ce ai nevoie. E ok să vezi mai multe perspective, dar nu e musai să preiei stiluri de a viețui. Mergi spre tine mai mult, tu trăiești cu tine, te trăiești pe tine. Corpul tău ești tu. Mintea ta ești tu. Ești un întreg capabil să își ofere informații direct de la sursă.

Să muncești din greu fără să acorzi importanță refacerii poate duce spre burnout și epuizare. În timp, în loc să te ajuți, funcțiile cognitive scad, creativitatea scade cât și capacitatea ta de a lua decizii. 

Fiecare ar trebui să aibă un ritual cu sine, un fel de feedback constant cu întrebăr de tipul:i ce nevoi am, ce îmi place, ce nu îmi place în momentul ăsta. Ai nevoie să știi cum funcționezi. Ai nevoie să prioritizezi odihna la fel cum prioritizezi munca, scopurile, țelurile. 

Există multe idei care se pot creiona din relația dintre cele două, scop și odihnă. Poți scade din importanța somnului și să potențezi scopul- asta poate oferă atingerea lui, dar în timp se vor vedea efectele asupra sănătății- capacitatea fizică/pshică este zic eu în corelație strânsă cu a putea avea rezultate bune, așadar, în timp inclusiv calitatea muncii tale va avea de suferit.  Un alt aspect ar fi putea fi că îți atingi obiective în lipsa somnului, dar nu la capacitatea ta maxima creativă, a gândirii clare.

De asemenea, în timpul somnului oricum cauți, se așează și apar conexiuni noi între informații, există chiar șansa să te trezești cu idei creative, soluții. 

Uneori ai nevoie să prioritizezi cine ești, fără a te identifica cu valoarea muncii tale. Identitatea noastră, valoarea noastră nu e Funcție Prenume Nume sau Funcție și atât. Poți ieși din senzația de omnipotență, narcisism naturală a noastră și a te vedea ca pe o ființă cu limite, cu nevoi. 

Rigiditate. Încordare. Anxioși. Perfecționiști. Sub presiune.

Poate inclusiv modul în care privești somnul ar putea fi adjustat. Ne străduim mult, poate prea mult. Pornim în curse despre atingerea somnului perfect, perfecțiunea în sănătate, perfecțiunea în a funcționa conform unor repere arătate în online. Presiunea pe care o pui asupra modului tău de a dormi poate fi aceeași încercare de control, de perfecțiune, de a fi cum trebuie. Încerci să adormi stând rigid, încleștat parcă să sari oricând pregătit de o cursă. Somnul nu e cursă.

Tiparele de personalitate care prezintă risc crescut pentru BTS (boli cu transmitere sexuală)

Tiparele de personalitate care prezintă risc crescut pentru BTS (boli cu transmitere sexuală)

by Adina · sept. 12, 2021

Infecțiile sexuale sau bolile cu transmitere sexuală (BTS) sunt un subiect taboo deși extrem de prezente. Cu toate că reprezintă o amenințare pentru sănătate, încă pot fi trecute cu vederea… „Oricum pot fi asimptomatice”, ar spune unii.

Există reticență vis a vis de tot ceea ce ține de sexualitate. Câtă jenă poate provoca un subiect de acest gen?

Să fie jena un motiv pentru care se evită un control medical și atâtea persoane ajung într-un stadiu avansat al bolii? Se știu sau nu cauze, urmări care pot avea un impact devastator atât fizic cât și emoțional, cum ar fi de exemplu infertilitatea?

S-a discutat pe tema factorilor care predispun la o educație de calitate sau slabă în ceea ce privește sexualitatea, ce nu s-a discutat este ce poate interveni peste toată această educație.

Ok, știu cauze. Știu factori. Știu riscuri, la ce mă expun, dar nu îmi pasă, dar nu văd, dar nu conștientizez pentru că altceva este prioritar. Asta aduce la un loc în ceea ce privește riscul contaminării pe omul considerat simplu cât și pe cel considerat academician. Iată ce.

Există anumite trăsături de personalitate care să crească probabilitatea contactării acestora? Ei bine, da.

Trăsăturile care se conturează în jurul tiparului dependent, duc de asemenea și la un stil sexual dependent/ codependent.

La ce mă refer când zic tipar de personalitate dependent? La aceia dintre noi care au dificultate în a lua decizii, care nu caută perfecțiunea ci validarea. Sunt ușor de destabilizat prin critici și destul de nesiguri pe ei. Persoane care fac absolut orice pentru a nu pierde o relație, acceptând uneori și abuzuri sexuale. Contează primordial ca partenerul să fie mulțumit, dacă da, atunci este și el. Se ghidează după motto-ul „Niciodată nu iubești prea mult și iubirea e necondiționată. Cu cât dai mai mult, cu atât primești mai mult.” Se întâmplă ca mecanismul din spate să fie conturat în jurul a „Iubesc cum iubesc, iubesc modul în care tu ai nevoie de mine.” Acest fapt îi face să se simtă importanți.

Prezintă riscul crescut pentru BTS-uri pentru că, conform spuselor anterioare, ei se pot angaja în orice acțiune care să mulțumească partenerul, orice să câștige validarea. Se angajează în acte sexuale neprotejate. Frica de respingere este foarte puternică, ei acceptând orice, oricum.

Personalitatea antisocială ( a nu se confunda cu socializarea), un pattern independent care se ghidează după motto-ul „Totul pentru sine!”, cu trăsături în arta manipulării, se simte confortabil în orice mediu, cu atitudine de lider, control. La nivel de relații poate să aibă minim două în paralel, se plictisește și nu rezistă în relații decât dacă se modelează. Poate fi caracterizată prin: sexul fără obligații e cel mai bun, Bărbații adevărați nu folosesc prezervativ, Cu cât mai multe partenere/ parteneri sexuali cu atât ești mai bun/ă. De asemenea, se poate angaja foarte ușor in one night stand-uri.

Diferite forme de impulsivitate sunt asociate tiparului Bordeline, incluzând aici și impulsivitatea sexuală. Aceștia sunt predispuși să prezinte o preocupare sexuală mai accentuată, o expunere sexuală timpurie, să participe la one night stand-uri, un număr mai mare de parteneri sexuali diferiți, experiențe homosexuale. Par a fi caracterizați printr-un număr mai mare de comportamente sexuale cu risc ridicat, cum ar fi să cadă victime constrângerii întreținerii unui raport sexual, viol, boli cu transmitere sexuală. Cu trăsătura principală capricios și dispoziția labilitate emoțională, în relații când face totul pentru tine când i se pare că merită mai mult decât să fie în relația cu tine.

Așadar pe lângă educație (sub toate aspectele ei) cât de important este să privești lucrurile cu… tupeu aș putea zice. Ai nevoie de puțin tupeu să te privești față în față și să îți dai seama cine ești și oare ce bug-uri ai in sistem. Așa cred că se poate defini un om puternic.

Afecțiuni ale cavității bucale privite din perspectivă psihologică

Afecțiuni ale cavității bucale privite din perspectivă psihologică

by Adina · iun. 9, 2021

Afecțiunile la nivelul gurii sunt printre cele mai întâlnite, cu toții ne-am confruntat la un moment dat cu una dintre acestea.

Dacă privești altfel gura, o poți vedea ca pe o cale de comunicare, de exprimare a emoțiilor și a propriilor mele gânduri.

Poate furniza informații despre tine, ca de exemplu, modul în care mestec alimentele poate reflecta felul meu de a fi. A inghiți alimentele fără a le mesteca, poate arăta o impulsivitate, dacă le mestec foarte mult îmi arată perfecționism, tendința de a rumina și de a desface viața în mii de bucăți.

De ce să mănânc mai încet? Pentru a mă învăța să gust alimentele, pentru că astfel să pot gusta viața.

Gura, poartă către aparat digestiv, sistem respirator. Practic, pe unde accept să intre tot ceea ce este necesar pentru existența mea fizică, emoțională.

Aceste afecțiuni pot semnala idei, opinii rigide. Am o dificultate de a înghiți tot ce este nou. Sau poate mă confrunt cu o situație pe care nu o pot înghiți.

Rămân prins cu tot ceea ce am de spus. Îmi rămân atâtea cuvinte pe care aș fi vrut să le rostesc… gesturile sau cuvintele celor care poate m-au rănit și nu am putut să le răspund.

Îndrăznesc să spun lucrurile pe care le simt, pe care le trăiesc cu riscul de a pierde aprobarea celorlalți, iubirea lor, cu riscul de a deranja? Îndrăznesc să mă arăt așa cum sunt celorlalți?

Herpesul bucal care apare în urma unui stres intens, boală…De multe ori simt o iritație față de ceea ce mi-au spus/ făcut ceilalți. Un lucru sau cineva mi-a lăsat un gust amar în gură, mă afectează încă.

Gura uscată poate arăta o separare de corpul meu, de propriile mele emoții, nu pot așadar să înghit lucrurile care nu îmi plac. Gura încărcată arată că activitățile mă sufocă, sau duc prea multe cu mine, prea multe lucruri nespuse, mă simt încărcat cu totul.

Articulațiile temporo-mandibulare, poate îți pocnesc și arată frica de a contrazice pe cineva , în special pe cei pe care-i văd cu autoritate. Evit confruntări, refulez tot.

Aftele, leziuni pe mucoasa bucală pot indica sensibilitatea mea la cei din jurul meu. Uneori prefer să sufăr în tăcere, cu gura închisă. Poate nu reușesc să mă exprim, să spun ce cred. Simt că am ceva ce arde. Risc să spun uneori cuvinte grele, poate chiar violente, iar acea violență se poate întoarce împotriva mea. Aftele sunt dureroare, cum deschid gura pentru a spune ceva, simt durere.

Halena și dificultățile de a trata situațiile trăite. Am idei care putrezesc în loc să le las afară. Pot să simt oare gânduri de dezgust împotriva mea sau a cuiva. Ce gânduri îmi pot infecta respirația?

Tulburări ale gustului...oare mai am poftă să continui ce am început, ce trebuie să fac? Poate să fie un mecanism de apărare de care nu sunt conștient? La modul că pot astfel fugi de situații dezgustătoare, mă deconectez de la corpul meu. Nu mai sunt în contact cu mine, cu ce este în jurul meu pentru a mă proteja.

Poate ar fi cazul să muști cu poftă din viață, nu crezi?

Față în față cu anxietatea

Față în față cu anxietatea

by Adina · feb. 16, 2021

Cum ar fi ideal să fie tratată anxietatea?

De cele mai multe ori, speriați (mai ales de un atac de panică) oamenii se prezintă de urgență la spital. Acolo se administrează calmante, eventual calciu. Cât de potrivită vi s-ar părea abordarea unei explicații simple asupra cauzei pentru simptomatologia fizică cu care se prezintă? Mă gândesc că este mult mai liniștitor, securizant pentru această persoană să știe, să fie îndrumată cu tact, cu bun simț către o altă tipologie de intervenție, cea psihologică. Pacientul urmează controale medicale care să excludă o altă cauză fiziologică pentru simptomatologie, deși necesare până la un punct, acestea ajung să anxieteze și mai mult. Își face în felul acesta loc, gândul că dificultatea lui nu are rezolvare, văzând mai ales că apare, reapare simptomatologia somatică.

Pe lângă multiplele „căutări” la specialiști, cireașa de pe tort este internetul. De parcă nu era destul de complicat deja, cauți explicația pentru simptome pe internet, unde te contaminezi cu alte simptome, cu alte experiențe ale altor persoane. Nici nu e de mirare că se intensifică. Cam așa începe șirul: interpretare catastrofică, controale la specialiști din diverse domenii, asimilarea de informații luate din surse nesigure sau din experiența altora, nicidecum să cauți în propriul scenariu de viață. La toate acestea se adaugă și vorbe „încurajatoare”: „Ce te mai alinți…Astea-s probleme? N-ai nimic. Termină cu tâmpeniile.”

Încercările eșuate de a găsi cauze, lupta cu modul în care te simți atât fizic cât și psihic, pot duce către apariția sentimentului de neputință: Sunt înfrânt.

Ce e cel mai dificil este acceptarea suferinței emoționale. Pacientul vine de cele mai multe în cabinetul psihologic cu accentul pus strict pe cauza fiziologică, deși rapoartele medicale arată că nu sunt probleme la nivelul sănătății fizice.

Lupta într-adevăr există în această persoană, numai că inamicul este considerat propriul eu. Pe ce te concentrezi? Pe încetarea acestei lupte și pe raportarea în mod realist la tot ceea ce simți. Schimbi perspectiva și odată cu ea, ieși din tiparul de monitorizare a tuturor simptomelor, dispar toate interpretările catastrofice. Accentul trebuie pus pe autoresponsabilizare. Ieși din rolul de victimă și afli că ești singurul capabil să resemnifice scenariul.

Este o mare diferență între focusarea exclusivă asupra simptomului și a cunoaște cu adevărat anxietatea. A te împrieteni cu ea, să o îngrijești, să o înțelegi, așa se transformă și ea. Dacă atenția e asupra durerii psihologice, asupra a ceea ce înseamnă pentru tine, nu ajută mai mult?

Responsabilizarea pentru propria schimbare este cheia. De ce? De multe ori cauți fără să-ți dai seama, chiar și în terapeut un om pe care să îl iei în echipa Pro frică, un sprijin care să întărească de fapt toată această frică. Acestei persoane îi este frică să rămână singură cu ea, să se privească, îi e frică de ceea ce simte. De ce? Frica asta i-a adus de atâtea ori tulburări gastro-intestinale, amețeli, dureri de cap, dureri musculare, dificultăți în respirație sau hiperventilație, palpitații, transpirație ș.a dându-i peste cap efectiv viața. Nu știe cum să între în contact autentic cu sine, devine atât de atent pe simptom încât nu mai știe cine e fără el, nu se mai vede altfel. Până la urmă, dacă tragem împreună o concluzie, această persoană este speriată de fapt, de ea însăși și caută ajutorul în exterior.

Dacă ești anxios știi deja la ce mă refer când zic Tensiune interioară. Știi cum e cu ea? Ai fost vreodată avertizat în trafic de vreun alt șofer binevoitor că este ceva în neregulă la mașina ta? Ei bine, asta face prin intermediul tensiunii, inconștientul. Dacă ești destul de receptiv și prinzi mesajul din prima, te vei ocupa de a face schimbările necesare. Însă, fiind mai ușor să lucrezi numai la suprafață, superficial devenim cu timpul surzi la semnalele interiorului. Dacă ești surd la primul nivel de mesaje, inconștientul recurge la altele, bolile. Pe astea nu prea le poți ignora.

Balansul emoțiilor și starea de observator

Balansul emoțiilor și starea de observator

by Adina · feb. 16, 2021

Controlul emoțiilor. Ce subiect interesant! Ironic zic, cumva apare peste tot.

Imaginează-ți o emoție, un sentiment. Acum imaginează-ți un pendul (bobițele acelea și suportul) legănându-se liber. Cu cât mă concentrez mai mult pe o direcție, cu atât îi ofer mai multă putere să se balanseze în partea cealaltă.

Văd asta cu emoția, fix ca pendulul. Emoția se balansează. E inevitabil. Nu ai fericire, bucurie și atât. Clar poate să-ți placă o parte mai mult decât cealaltă. Cu toate că încerci să lupți contra cursului natural al balansului și să-l aduci spre acea parte preferată, dai mai multă putere să se ridice spre cea pe care nu o placi. Mai devreme sau mai târziu ajunge și acolo. Dar, ar putea să ajungă fără o putere intensificată.

Ce alte opțiuni mai vezi? Excluzând să iei bobul și să îl tragi într-o direcție. Cred că am putea să escaladăm cumva firul și să privesc de pe suport mișcarea naturală a acestuia. Fiind aici înseamnă că permit pendulului să se balanseze, nu îmi risipesc energia și nu dau nici mai multă putere părții pe care nu o agreez. Nu-ți mai e rău de mișcare, tot ducându-te dintr-o parte în alta, dar mișcarea e în continuare acolo. Cum se schimbă oare viața din a fi pe acel bob, la a fi pe suport?

Cum ai traduce asta? Să lași emoțiile să se întâmple, dar nu să devii una cu ele, cumva ieșind din balansul toxic și doar privindu-l mișcându-se natural. Le lași să se manifeste, dar nu să fii în carusel, ci o conștientizare, o acceptare a lor? Să nu te încrâncenezi numai pe ceva pozitiv și să refuzi să accepți și cealaltă față a medaliei, să mă prefac că nu e, că nu simt, să fug….

Despre pierderi

Despre pierderi

by Adina · dec. 22, 2020

Unde să fugim când ne ascundem de noi? Poate căutăm ceva ce ne lipsește în alții. De multe ori nici nu știi ce, dar alergi ca un cal la o cursă fără țintă. Obositor? Cam da.

Ce îți lipsește? Nu știu.

Ce cauți? Nu știu.

Ce ai pierdut? Asta e întrebare grea. Și îți vin în minte multe răspunsuri, nici nu știi pe care să îl apuci primul. Sau e numai senzația. Simt că am pierdut ceva, cândva, pe undeva. Ceva ce te face să cauți ca un bezmetic, un orb care dă cu mâinile în toate părțile încercând să potrivească o piesă lipsă. Le ia pe pipăite, poate o textură, poate un miros, orice să te facă să recunoști. Să pară că e acel ceva. Dar poate tu nu mai ești același între timp.

Și încerci să potrivești piese…Le întorci pe toate părțile. Te enervezi. De ce nu vă mai potriviți? Omul ăsta, de frică nici nu deschide ochii. Nu dă ochii cu realitatea. Îi ține închiși. „Poate dacă mă prefac că nu văd, nu e. Poate îmi mai ofer cinci minute de iluzie.” Dar știi că iluzille nu sunt bune, nu? Sau cum preferi, până la urmă e deciza ta. Rămâi orb sau deschide ochii și privește realitatea.

Dacă ai pierdut ceva, pentru oricare dintre noi are altă valoare acel ceva, cum facem să ne simțim întregi?

Îmi întorc privirea către mine, mă privesc în oglindă. Ce om sunt! Băi ce om sunt! Ia să văd dacă pot să râd la mine. Ia să mă încrunt. Mă strâmb. Cine mă vede zice că sunt nebun.

Îmi era dor de mine. Atâta alergătură…După ce alergi omule? Picioarele îți sunt înlemnite, dar tu pare că fugi mereu. În capul tău e maraton. Maratoane.

Poate dacă mă opresc și îmi fac un ceai, și iau o pauză de la tot? Sună bine, nu? Știi ce cred eu că am pierdut? Pe mine. Pe mine odată cu încrederea oarbă, odată cu loialitatea fără reciproc, odată cu un eșec, odată cu părinții divorțați, odată cu un abuz, odată cu un abandon, cu un vis neîmplinit, cu teama de a fi, cu teama de a striga lumii NU!, cu neputința de a spune NU, cu zilele când nu doream să fac ceva și totuși am făcut, odată cu o prietenie care s-a dus, odată cu o trădare, o minciună, cu o iubire, cu un înșelat, odată cu niște oameni care pleacă și se întorc în viața ta după cum au nevoie, odată cu fiecare bucată din tine pe care o lași pe paturi străine, odată cu toate dățile când ți-ai spus ție Nu ca să spui altcuiva Da.

Ce ușor ne pierdem. Și dacă m-aș regăsi? Dacă spun că vreau altceva? Oricum piesele alea nu se mai potrivesc indiferent de cât mă chinui eu. E o ideee bună? Zi.

Spuneai că te-ai pierdut pe tine, uneori traumele de tip abandon determină o afectare a identității, „a fi”, nu știi cine ești, omul nu știe cine este. Trauma de respingere îți ia puterea, a putea, a avea. Ce vrea? Ce poate? Abandonul poate să fie fizic, emoțional, cognitiv. E puternic când e vorba mai ales de un părinte absent dintotdeauna. E lipsa unei oglinzi cu rol parental. Nu ai la ce să te raportezi, nu ai oglindă.

Simt că am pierdut ceva și mă refugiez în alcool. Alcoolul știi ce rol are, nu? De umplere. Bei și bei până te simți plin, dar a doua zi ești la fel de gol, poate mai gol.

Mă refugiez în droguri. Îmi distrag atenția de la suferința mea. Mă doare ceva, nici eu nu știu ce. Doctore, mă doare sufletul! Am încercat de toate, alcool, droguri, oameni, sex, somnifere, nu merge. Și doctorul îți zice, ai încercat liniștea? Ai încercat să respiri de câteva ori și să lași odată cu fiecare expirat să iasă din durerea aia? Ai încercat să te uiți la ce doare cu răbdare, fără să încerci imediat să uiți cu patru pahare?

Știi că tot ce pierzi, se transformă într-un fel sau altul? Uneori te uiți atât de mult după ce ai pierdut încât nu vezi minunea din fața ta. Nu vezi omul care ești. Așa ciuruit sau cum mai vrei tu să îți zici. Dar dacă pierderea poate să fie văzută și ca un câștig? Ok, nu țipa. Încă nu vezi asta. Am înțeles. Bine, las-o așa. Am pierdut. Sunt un om care a și pierdut. Dar a și câștigat. Te-am prins aici. Ce să facem, așa e viața, un șir de a lăsa, a da drumu și a porni din nou. Dar de fiecare dată cu tine. Observi? Tu te ai pe tine oriunde. Și când pierzi și când câștigi, ești mereu cu tine. Norocosule!

Pagina următoare »

Copyright © 2025 · Adina Radu psihoterapeut