Relatii

Fiecare om are propria definiție a iubirii, pe care o manifestă sau nu.

Unii arată iubirea prin fapte la care cealaltă persoană nu poate fi receptivă, pentru că nu primește mesajul pe același canal de comunicare, nu îl poate decodifica. Fiecare oferă, primește și o înțelege în propriul lui fel. De multe ori ce crezi tu că sunt semne clare prin care o arăți, nici măcar nu sunt sesizate, sau pot fi chiar interpretate greșit.

Sunt persoane care spun Te iubesc cu mare ușurință, și persoane cărora le dă creierul Shut down când trebuie să rostească. Te iubesc-ul a devenit oricum viral. Spunem Te iubesc lejer numai când nu are încărcătura lui adevărata. Poate fi sinonim acum cu un Mulțumesc, spus unui coleg.

„Să spui Te iubesc unei persoane e un fel de vulnerabilitate extremă. Pentru că dacă e ranită sau pleacă vei fi foarte rănit și tu.” C. S 30 ani

”Unor bărbați le e mai greu să spună din cauza stereotipurilor despre masculinitate” A. C 25 ani

„E la fel de greu pentru mine și să aud aceste cuvinte.” R. N 27 ani

„Pot să spun din experiența mea că dacă nu ai fost încurajat, prin puterea exemplului, să dai glas sentimentelor tale încă de la începutul vieții, va fi greu să le rostești la maturitate. ” I. P 35 ani

Se cunoaște că învățăm prin imitație, așadar putem funcționa după: Nu am văzut să se zică, nu spun. Introiectezi stilul unuia dintre părinți, pentru care poate ai o loialitate mai mare, sau din contră, te contraidentifici cu el.

Contează oare și orientarea spre lumea externă sau internă? Extrovertitul să poată spune Te iubesc mai ușor decât cel introvert? Să conteze mai mult efervescența emoțională și comunicativitatea acestora ( temperamentele coleric și sangvin) față de flegmatic care pare indiferent afectiv și melancolicul închis în sine și puțin comunicativ?

Personalitatea noastră cuprinde atât aspecte masculine cât și feminine. Eul masculin predominant în fața eului feminin (cel responsabil cu exprimarea emoțională, centrarea pe emoții, afectivitate și manifestarea ei), face necesară antrenarea celui din urmă.

Poate fi dificil să spui Te iubesc pentru că în zilele noastre într-adevăr este. Găsim multă ambiguitate în ceea ce privește o relație, nu știi de ce tip este, nu știi dacă este o relație. Această ambiguitate este susținută de siguranța care apare zicându-ți că dacă nu arăt clar ceea ce vreau, nu pot fi respins atât de rău. Putem vorbi în această situație și despre putere. Cel care manifestă ambivalență se simte mai puternic pentru că celălalt este cel care face eforturile pentru el, îi demonstrează că e important, îi gâdilă egoul, stima de sine, îi arată că nu e lipsit de valoare.

Persoanele ale căror părinți sunt divorțați nu vor să treacă din nou prin această traumă. De multe ori acestea au semne de întrebăre asupra sentimentelor lor, și nici nu pot recunoaște foarte ușor o relație sănătoasă, având în vedere că nu au văzut una.

În zilele noastre, așa cum și un consumator are dificultăți în a alege un produs când oferta este una cu multiple posibilități de a alege, alegerea PERFECTĂ pune într-o mare dificultate. Nu vrei să alegi greșit și amâni deciziile. Spunând Te iubesc cuiva înseamnă că nu o mai poți face și altcuiva.

Experiența cu cineva (un iubit, un părinte…) care a spus/spune des Te iubesc și comportamentul lui este exact opusul te face să nu mai vrei să fii asociat cu sentimentele pe care ți le stârneau aceste cuvinte: repulsie, durere.

Persoane blocate la nivel emoțional, care nu au făcut cunoștință cu emoționalitatea lor, descrisă ca o apă sub care nu știi ce se află. Le este teamă, manifestă rigiditate și un control mărit. Și-au antrenat permanent structuri logice, cognitive, rațional explicative după care funcționează.

Dependenţa poate lua multe forme: De persoană, de relaţii, de emoţii, de o idee, de un rol.

Ai stat vreodată să te gândești că poate ai un vârf destul de înalt numit Vf. Dependent cu peste vreo 2.544m luptând cot la cot cu Moldoveanu? Măi să fie, nu?

Nici măcar când te gândești de ce ai pierdut o relație deși tu ai făcut tot ce ți se cere? Când stai și contorizezi eșecuri, pentru că ești prea accesibil? Ești deja câștigat?

Nu degeaba pare că te agăți, că ai un comportament de agățare și de multe ori ești respins. Dacă tu trăiești plăcerea pentru celălalt? Trăiești pentru el?

Dacă persoana cealaltă este mulțumită, îți este de ajuns. Ești și tu mulțumit. Cum rămâne cu tine? Introiectezi continuu, preiei în interiorul eului tău elemente străine, din exterior, din alții. Te inunzi cu ce îi place lui x, cu modul în care este persoana aceasta, imiți comportamentul său, te imbraci ca ea sau pentru ea ș.a.

Nu cumva te-ai cam pierdut pe drum? Nu mai bine faci o triere? Cât din mine sunt eu și cât sunt alții?

Te chinui singur să pari perfect, să fii perfect când tu nu cauți perfecțiunea de fapt, ci validarea acelei persoane. Critica te devastează.

Disponibilitatea de a te oferi cu totul lasă prea puțin pentru tine, din tine. În fond nici nu știi să trăiești pentru tine.

Te poți situa de multe ori în postura de neajutorat, îți spui: Nu pot fără persoana asta! Nu pot fără tine! Ajungând uneori ca într-o relație să faci tot ce ți se cere, deși nu e ce ți-ai dori, inclusiv în intimitate, numai pentru a nu o pierde.  Te ghidezi după: Niciodată nu iubești prea mult, şi cu cât dai mai mult cu atât primești mai mult.

Te simţi important când persoana respectivă are nevoie de tine şi din nou te laşi pe ultimul loc, dar apare validarea din partea ei, care înseamnă că??

De unde crezi că vine dependența asta, uneori mascată? Cauți substitut în altcineva, în alții pentru o iubire pe care nu ai primit-o? O iubire de care aveai nevoie încă de mic ca să o recunoști când o vezi, de care aveai nevoie ca să te simți iubit și apreciat? În relații tu umpli golul.

Și credeai că dependența se vede numai în fumat, pariuri, sex, alcool, substanțe.

Un om care toată viaţa e furios este dependent de furie. Tu?

Împreună până când? Când intri într-o relație te gândești că există un până când? Nu. Crezi că totul este lapte și miere până la adânci bătrâneți. Unul cu unul nici măcar nu mai fac doi, fac UNUL , că voi deveniți una și aceeași persoană, un întreg.

Un întreg până când vă anulați propria identitate și deveniți Noi. Noi facem, noi mergem, nouă ne place. Dar mie? Stai așa…Unde e Eu aici? Unde sunt nevoile mele, dorințele mele? Aaa…Suntem cuplu simbioză. Aia era.

Gândim și la comun, împărțim același creier până când unul decide să se rupă de întreg și să te lase atârnat fără să mai știi cine ești. Bravo. Cum? Dar cum a putut, ce motive să aibă dacă eu i-am oferit tot, ce nu a fost bun la mine? Ce nu e de ajuns? Și uite așa dau și mai mult și vin cu și mai mult. Sau mă retrag așteptând să observe. Da. Absența mea, lipsa mea de atenție sigur o/ îl aduce înapoi. Hai să vezi cum e fără! Și stai. Mai stai…Mai stau puțin, ce sunt prost să cedez imediat? Nu zice nimic…Și nimicul ăsta așa rămâne.

Posibil ca cel mai greu la o despărțire să fie ambiguitatea. Să nu știi exact ce s-a întâmplat. Măcar un răspuns la De ce să meriți, nu? Incertitudinea e dureroasă. Dar oare nu știi ? Sau te minți că nu știi pentru că adevărul e prea greu de dus.

De când e lumea și pământul oamenii se despart. Crezi că dacă cineva pleacă din viața ta e catastrofal. Și poate fi, dar după o catastrofă în general construiești. Poate structura de dinainte nu era atât de puternică, acum folosești alte materiale, mai de calitate.

Acum îți permiți să te reîntorci către tine. Să te descoperi din tot ce crezi că a rămas pustiu, să te vezi în ipostaze noi, să te cunoști. Să poți parcă să pui degetul pe fiecare emoție din tine. Să te cunoști. Asta da. Poate acesta e rolul fiecărei experiențe: să te aducă mai aproape de tine. Să îți tragă brusc cortina și să te vezi în lumina propriilor reflectoare. Ești și actor de dramă și de comedie. Dacă ajungi să poți să te autoironizezi cât de cât pe tine și viața ai Oscar. Nu zic ca lucrurile să nu fie luate în serios, dar cu puțin umor se mai înseninează ziua, capătă și ea altă energie.

Te-ai gândit cât de mult contează corpul în interacțiunea cu ceilalți? Dar mai ales într-o ceartă?

Ca de exemplu picioarele tale. Ne deplasăm cu picioarele nu numai prin spațiu, ci și prin propria viață.

Dacă nu îți place ceva, îți vine imediat să ieși. Picioarele tale deja devin agitate cu intenția de plecare. Dacă rămâi blocat în situații, locuri apare somatizarea. Fie că e vorba de familie, de relație, de job.

Și nu pleci, nu pleci… Stai un an, stai doi, stai trei și uite așa se adună. Somatizarea la nivel corporal (traducerea psihicului în limbaj corporal) nu apare imediat, dar vine negreșit. Capeți așa un romantism față de contextul din care nu vrei să pleci. Stai, am zis romantism sau reumatism? Ambele.

Corpul vorbește și o să repet la nesfârșit, dar el nu zice în cuvinte, ci în senzații, e așa mai simbolic.

  „Mi-a fugit pământul de sub picioare.” Nu mai ai stabilitatea transmisă la nivelul creierului pe care o ai nu numai la propriu, cu picioarele pe pământ, ci și în viață.

Dar și postura lui influențează psihicul. Ceartă la verticală? Așa ne vulnerabilizăm și crește nivelul de alertă corticală.

Dar ia încearcă să vezi la orizontală. E risc de conflict mic, parcă n-ar escalada atât de mult. Aici scade nivelul de alertă și apare relaxarea pe care o ai la nivel de reverie, somn.

Corpul preia sarcina și tensiunea psihică. Mâna mai și mângâie, nu e bună numai pentru acțiuni neimpregnate emoțional.

Îți sună ciudat titlul? Până acum ai știut că dacă te cerți cu cineva are numai conotații negative?

E posibil și asta, însă oamenii se ceartă din lipsă de contact. Cum nu știm să ajungem unul la celălalt într-un mod autentic, să ne spunem ce ne deranjează, să spunem că avem nevoie unul de altul sau modul în care tu crezi că îmi faci bine de fapt nu e așa, ne certăm.

Cearta este un surogat de contact.

Țip la tine. Îți urlu în față, măcar așa avem de- a face unul cu celălalt, măcar mă vezi și eu te văd. Îți acaparez atenția.

Cum de ajungem în situația asta?

Prin faptul că nu suntem învățați să comunicăm: să ascultăm ca să înțelegem ce vrea persoana nu numai ca să știm să îi dăm un răspuns care să ne pună imediat pe o poziție de putere, adoptând tot felul de mecanisme de apărare.

Ajungem în situația asta pentru că de fapt noi nu vorbim. Ne spunem lucrurile cotidiene. Știm ce face fiecare la serviciu, cine a enervat pe cine, alte mici bârfe, unde mâncăm, ce mâncăm, lucruri care să ne umple timpul.

Cum ne simțim, cum mă faci să mă simt, cu ce mi-aș dori să vii în întâmpinarea mea, aici e cam pauză. Știu că nu suntem învățați cu asta. Dacă stai să te gândești nici măcar tu nu ești atent cu adevărat la tine. Dacă ai pune pauză și ai privi spre interior, lăsând alergătura asta zilnică abia dacă știi cine ești și ce te face fericit sau trist.

Dar putem să lăsăm timpului timp, să nu mai alergăm așa prin viață, prin noi și unii pe lângă alții și să ne privim cu adevărat.

Știi cum arăta persoana din supermarket care te-a servit azi? Suntem roboți? Trecem unii pe lângă alții fără să ne vedem.

Stai în casă de atâta timp cu cineva, dar îl cunoști sau te cunoaște cu adevărat? Vă certați ca să scoateți tensiunea acumulată, ca să veniți mai aproape măcar așa. Măcar așa.

De când ne naștem și până murim suntem într-un proces de învățare continuu. Învățăm de la alții fără să vrem, și uite așa am învățat și că sentimentele și emoțiile sunt ceva de multe ori prea abstract. Nu știm că le avem, nu le vedem, nu le înțelegem. Cum oare să putem să le și exprimăm, să spun:  „Sunt supărat fiindcă eu am nevoie de fapt ca tu să fii lângă mine și atât, nu vreau sfaturi sau critică. Mi-aș fi dorit să îmi lași spațiu să înțeleg eu mai întâi ce am nu să vii atât de înverșunată către mine, spunând că te ignor. ˮ ș.a

Ce e de făcut?

Un prim pas, cred că ar putea fi să nu mai fugim de ceea ce simțim noi sau ceilalți. Să nu venim imediat cu: „Nu mai plânge! ˮ sau „Ce bărbat ești tu dacă suferi? ˮ

Să putem să fim liniștiți cu emoția celuilalt. De multe ori când spui „ Nu mai plânge ˮ ! e pentru că tu nu te simți confortabil în acea situație. Lasă omul să nu creadă că a exprima ce simte e rău, că e interzis să simți și să creadă că e slab dacă arată asta. Pentru că în felul acesta ne închidem și față de noi și față de cei de lângă.

Conflictele în cuplu sunt normale până la un moment dat. Până când începi să devalorizezi persoana de lângă tine sau să te simți devalorizat. Până când nu mai știi care îți este locul alături de ea și apare nesiguranța. Sistem de alertă care îți spune că ceva nu este bine.

Conflictul ia naștere când avem dorințe și nevoi contradictorii. Fiecare se luptă să le obțină, putându-se ajunge la folosirea unor metode manipulative de constrângere a celuilalt.

Dacă ești atent la următoarele puncte de alarmă și le recunoși încă din faza incipientă, nu spun că relația va fi un succes, dar ajută ca amândoi să vă confruntați cu ce e destructiv:

Startul unei discuții între voi nu este bun. Pornești dur, cu critici, sarcasm. Chiar dacă îți dai seama cu cât înaintezi în acea discuție că nu ai procedat bine, cu greu poți să o redresezi.

Atacul prin critici aduse laturilor personalității, accentuarea aspectelor negative, manifestarea disprețului (umilirea celui de lângă tine, glumițe cu rol de a îl denigra public, limbaj corporal, abuz psihologic), toate acestea nu fac decât să te împiedice să vezi ce resurse are omul de lângă tine, pe el să se inhibe și de asemenea să nu își mai vadă potențialul.

Dacă persoana alături de care ai investit atât de mult și unde ar trebui să te simți cel mai în siguranță, este exact opusul, sau manifestă comportament contradictoriu, cât de solidă să fie legătura dintre voi? Ce pretenții să mai ai de la altcineva, dacă de unde ar trebui să te ridici, să fii susținut găsești astfel de gesturi?

Durerea neputând fi exprimată direct este uneori transformată în ceartă, violență, agresivitate indirectă ( moduri mascate pentru a nu putea fi culpabilizat).

Când unul dintre parteneri este foarte gelos, încearcă să scadă nivelul fricii manifestând un control extrem. Acei parteneri care se tem de abandon încep să ceară tot felul de atenții, efectul fiind cu totul altul: partenerul lor se va distanța.

Cu toții avem o latură profund emoțională, egoistă, pe alocuri imatură și cu dorință de a ne manifesta puterea. Poți să fii cât vrei tu de inteligent, căci latura asta tot iese la suprafață în relația cu partenerul tău, relație total diferită de celelalte pentru că implică un nivel maxim de intimitate și de vulnerabilitate.

Dorința de a intra în competiție. Să stai să numerotezi prin listele tale imaginare câte bune, câte rele a făcut și să îl prinzi la cotitură cu ele. Să spui expresii de genul „Niciodată  nu faci astaˮ, „ Întotdeauna faci așa…ˮș.a

Să reacționezi printr-un comportament de apărare când îți spune ce îl deranjează: „Daa, dar tuuu… ˮ, „A, da? Bine, dar și tu…ˮ „Așa crezi despre mine? ˮConsideri critică și lovești la rândul tău cu încă vreo două, trei să îi ajungă, închizând astfel o comunicare sănătoasă.

Eventual mai crezi și că ai mereu dreptate, ești mai bun în absolut orice. Manifești rigiditate, inflexibilitate și habar n-ai că există mai multe unghiuri din care poți vedea o situație. Ce mesaj îi transmiți? Tu nu ești la fel de bun ca și mine.

Îi ataci punctele vulnerabile. Cum oare să mai poată fi apropiat, deschis, dacă în relația cu tine nu are parte de sentimentul de siguranță, de încredere?

Te comporți ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat sau nu spui adevăratul motiv care deranjează. În schimb toată acea încărcătură o arăți prin alte moduri mai puțin însemnate, dar care se adună.

Spui că ierți, dar de fapt nu ai facut-o și îi porți în continuare resentimente. La fiecare ceartă tu vii deja încărcat, așa că dintr-o mică scânteie provoci un incendiu, iar și iar.

Îți sufoci partenerul cu nevoia ta de siguranță încât acesta se simte frustrat. Indiferent ce face tot nu e de ajuns.

Când ne simțim atacați folosim diverse mecanisme de apărare:

Evitarea

Focusarea pe elemente din exteriorul cuplului pentru a evita să privești direct relația cu partenerul. Detașarea emoțională pentru a te proteja de ceva ce simți că este extrem de dureros. Unul dintre parteneri se disociază de cuplu și astfel apare a treia persoană.

Pot deveni dependenți, de ex. de alcool sau de o emoție care sa îi ajute să facă față situației dintre ei. Apare implicarea în diverse activități extra la locul de muncă, înmulțirea hobby-urilor pentru a sta cât mai departe de relație.

Negarea

Uneori alegi să nu afișezi că partenerul te-a rănit pentru a nu îi oferi satisfacție, sau eviți orice formă de autodezvăluire.

Poți ajunge să simți că nu mai ai personalitate prin încercările repetate de a te conforma, de a fi mereu perfect sperând că așa lucrurile vor funcționa.

Uitarea este poate cel mai accentuat mecanism de negare. Uiți pentru binele relației, dar lași totuși să trăiască amintirile dureroase, resentimentele care trasează o distanță între voi.