• Skip to primary navigation
  • Skip to main content

Adina Radu

  • Actualitate
  • Sanatate
  • Relatii
  • Familie
  • Dezvoltare personala

Arhive pentru octombrie 2020

Cum faci diferența dintre depresie și tristețe

Cum faci diferența dintre depresie și tristețe

by Adina · oct. 30, 2020

Termenul Depresie a devenit mult prea comun în utilizarea noastră zilnică. Ce înseamnă totuși depresie? Și cum a ajuns să fie atât de banalizat acest subiect?

În mod clar, persoanele care au trecut sau trec printr -un episod depresiv, se simt lezate de lipsa de importanță căreia se acordă acestei boli mintale, și de lejeritatea cu care fiecare o tratează: Mai ieși si tu din casă. Eee, depresie. De ai știi câte probleme am eu, am eu timp să fac depresie? Fii fericit că viața e frumoasă.

Prin tristețe clar am trecut cu toții, poate de aceea nu se acordă importanța necesară depresiei, pentru că este confundată cu tristețea. Ei bine, e mult mai mult de atât. Și depresia este de mai multe feluri: tulburare depresivă majoră, distimia ( acea perturbare persistentă), tulburarea care însoțește anumite condiții medicale, tulburare disforică premenstruală (da, chiar există), tulburare care însoțește anumite medicamente, ș.a

În depresie simți sau…nu mai simți nimic. Anestezie. E prezent un vid interior însoțit de modificări la nivel cognitiv și somatic care afectează buna funcționare a acelei persoane (în domeniul profesional, în al activităților care odată îi făceau plăcere, în relații, în sănătatea fizică, în domeniul educațional etc).

Este deosebit de important să facem diferențierea dintre tristețe, chiar și dintr-un doliu și un episod de depresie majoră. De ce? Prin accesul la informație vom putea sprijini altfel pe cel aproape nouă, vom știi când are nevoie de ajutorul nostru și cum să intervenim, vom știi să recunoaștem cât de cât o situație a cărei gravitate crește, vom știi la noi ce se întâmplă și cum să acționăm. Am depășit de mult, zic eu, ignoranța asupra sănătății mintale, și așa cum ți se imbolnăvește stomacul așa ți poate îmbolnăvi și creierul, dispoziția, tot ce simți și crezi despre tine și lume.

Doliul aduce cu sine o suferință cu dimensiuni greu de măsurat, dar nu induce neapărat și o depresie majoră. Depresia asociată doliului tinde să apară la persoanele predispuse la tulburări depresive.

Disforia ( tulburare caracterizată prin tristețe, anxietate, o modificare a stării de iritabilitate, agresivitate) asociată doliului, scade în intensitate de obicei în decurs de câteva zile, săptămâni. Apare în episoade, în valuri asociate cu amintiri legate de persoana pierdută.

Pe de cealaltă parte, depresia nu mai este asociată neapărat de aceste gânduri. Este asociată cu pierderea oricărei speranțe, viziuni optimise, cu apariția sentimentelor de vinovăție, autocritică care nu corespunde realității, o nefericire prezentă non stop. Se pierde stima de sine și apare sentimentul inutilității.

Cu ce se prezintă la medic cel care poate avea un diagnostic de depresie? În mare parte cu oboseală. O oboseală cruntă sau cu insomnii. Tulburări ale somnului.

Se necesită o perioadă de aproximativ 2 săptămâni, timp în care să fie prezente următoarele: observi tu sau alte persoane dispoziția depresivă care e aproape-n fiecare zi, majoritatea timpului. Este prezentă tristețea, senzația de gol interior, lipsă a speranței. Dispare interesul și plăcerea pentru aproximativ/ toate activitățile, hobby-uri, activitate sexuală. Se vede o modificare semnificativă a greutății corporale, fie creștere sau scădere cât și modificarea apetitului în decurs de o lună. Apar insomniile sau din contră, dormi prea mult, ai dormi non stop Și așa nu mai contează nimic, nu am pentru ce să mă trezesc. Apare lentoare psihomotorie sau o agitație.

Sentimentele de inutilitate sau de învinovățire extremă apar și ele, plus că se diminuează funcțiile cognitive, nu te mai poți concentra la fel, nu poți lua decizii cu ușurință. La unele persoane se evidențiază o deteriorare semnificativă în domeniile de interes, pe când unele pot să susțină în continuare un job, activități de socializare cu mare efort.

Depresia se poate vedea pe chip, expresia facială cât și în anumite acuze somatice, dureri difuze, disconfort în anumite zone ale corpului.

Depresia poate fi atât de mascată încât să nici nu o recunoști. O vezi în dureri fără sens, o vezi în neclaritatea identității tale, o vezi în dureri de cap, în dureri musculare și articulare, în probleme digestive, în durerea de spate, în dureri cronice, în dureri pentru care nu se găsesc cauze organice.

Sunt cazuri în care tratamentul antidepresiv ajută și durerile fizice. Sunt persoane care pun accentul pe simptomatologia fizică, neștiind poate să interpreteze ce ține de emoțional, să descrie acuzele psihice.

Depresia este înșelătoare, se camuflează ușor, încât uneori numai un fin cunoscător o poate da în vileag. De multe ori nu știi că e depresie nevoia de a umple un gol, cum apare în dependențe. Dependențe de sex, alcool, droguri, job, etc. Se lipește pe structura ta și îți ia forma, încât nu o recunoști, dar treptat schimbă lucruri.

Și totuși nu e un inamic atât de urât. Ai nevoie uneori să te duci în depresie, în umbră, ca să -ți dai seama cine ești cu adevărat.

În concluzie, diagnosticul diferențiat cu tristețea are în vedere dacă sunt satisfăcute criteriile, cel puțin cinci, durata, deteriorarea semnificativă.

Frica de fericire

Frica de fericire

by Adina · oct. 25, 2020

Cum începi să simți fericirea, te sperii. Crezi că imediat se va întâmpla ceva rău, căci na, avem până și o vorbă: Din ras dau în plâns.

E atât de greu să trăim momentul acela de fericire? Din plin, fără să fie umbrit de anxietatea a ceea ce se poate întâmpla.

Mi-e frică să fiu fericit, pentru că sigur prevestește ceva după.

Mi-e frică să fiu fericit pentru că familia mea nu e fericită.

Mi-e frică să fiu fericit pentru că din vina mea s-au întâmplat multe.

Mi-e frică să fiu fericit pentru că așa nu pot sta geană pe ce se poate întâmpla.

Fericirea te face un om rău.

E atât de greu să renunți la gândurile acestea, care poate au fost ale altcuiva și le-ai preluat? De la cine ai luat ideea asta? Cum a ajuns să îți fie frică de fericire? Cine te-a taxat pentru că erai fericit? Poate mai fericit față de el/ ea. Poate din loialitate te simți vinovat că ești fericit.

Ce e de făcut?

Să identifici de unde ți s-a întipărit frica asta. Dă-ți voie să fii! Dă-ți voie să înveți să fii fericit. Azi un moment, mâine un moment, până când îți intră în reflex să nu te mai învinovățești pentru asta, să nu te anxietezi la gândul că imediat se poate întâmpla ceva și fericirea să-ți fie umbrită.

E drept, în viață totul curge. E schimbător. Dar pentru faptul că poate într-o zi, într-un următor moment, lucrurile nu vor sta tocmai roz, îți anulezi prezentul? Nu te lași să simți, să fii. Să fii tu. Nu-ți imaginezi câtă nevoie ai de tine, de a îți da libertate, de a nu te mai cenzura, de a te lăsa să simți emoțiile. De a te elibera de ele, de a le da viață. Tu să capeți viață.

Ai nevoie să simți fericirea, la fel cum ai nevoie să simți orice alt sentiment, emoție. Te poți cunoaște și prin intermediul fericirii. De ce ți-a rămas în cap că te poți cunoaște numai prin suferință? Că poți învăța numai prin intermediul suferinței.

De ce nu îi dai o șansă fericirii să te învețe cine ești?

Dorința sexuală hipoactivă. Adevăruri, nu taboo.

Dorința sexuală hipoactivă. Adevăruri, nu taboo.

by Adina · oct. 20, 2020

Sexualitatea este un subiect pe cât de normal pe atât de văzut ca pe ceva rușinos. Am crescut oare așa? Să fie o jenă transmisă la nivel transgenerațional?

Am crescut cu jena, cu ascunderea, cu E păcat!, E rușinos! La noi în familie nu se vorbește despre asta. Copiii? Vine barza cu ei. Menstruația? Afli despre ea pe cont propriu.

Ce să mai vorbim despre disfuncțiile sexuale? Despre ele nici atât. Și uite așa apare sentimentul vinei, sentimentul stimei de sine scăzute, dureri, tensiune emoțională, certuri între parteneri, frustrări, fiecare dă vina pe celălalt sau se autoînvinovățește pentru ce se întâmplă.

Uneori, cunoașterea poate fi ca o luminiță la capătul tunelului. Nu e suficient să știi să îți asculți corpul, e nevoie să îl și înțelegi. Ba chiar să știi că nu ești singurul care trece printr-o anumită dificultate. Nu, nu este o problemă la tine, numai la tine.

Te întrebi dacă numai ție ți se întâmplă să ai o dorință sexuală hipoactivă? E prezentă și la bărbați și la femei: să nu ai nici o dorință legată de activitatea sexuală, sau insuficient. Ce nu îți spune nimeni, este că lumea psihică este într-o strânsă legătură, și o depresie majoră poate fi cauza pentru acest fapt.

Dacă căutăm câteva trăsături comune ale personaelor cu dorință sexuală redusă putem găsi următoarele: masturbarea este foarte puțin prezentă spre deloc, sexualitatea lor este descrisă ca fiind nesatisfăcătoare, nu reacționează la încercarea partenerului de apropiere intimă, nu sunt atrași de stimularea pornografică. În general, pot fi prezente și alte disfuncții sexuale asociate cu aceasta, cum ar fi o tulburare la nivelul orgasmului sau la primele faze ale excitației.

La ce putem fi atenți? În primul rând să vedem care este frecvența raporturilor sexuale cât și a fanteziilor sexuale. De asemenea, să vedem de câte ori, și în ce situații se inițiază activitatea sexuală.

Convingerile cu privire la sexualitate pe care le avem introiectate, fie din mediul familial fie din experiența de viață pot cântări extrem de mult. Convingerile sunt idei adânc înrădăcinate în structura noastră, dacă vrei, poți să le numești semne de ghidaj: Sexul este un păcat. Plăcerea este un păcat. Masturbarea este un păcat. Femeia nu trebuie să simtă plăcere, dacă o face este una ușoară. Bărbatul nu e bărbat dacă nu își face rolul în pat. Și câte și mai câte ne arată o imagine falsă, punând presiune pe noi sau din contră, făcându-ne să ne cenzurăm sexualitate ducând astfel la o identitate de sine incompletă.

Disfuncția sexuală poate fi văzută în cuplu, și tratată tot prin intermediul relației. Omul se vindecă prin relații. Așa că putem privi spre cuplul nostru, spre ce ar putea să producă această stare.

Avem o curiozitate pentru sexualitate, curiozitate pentru o parte din noi cu care e nevoie să fim în contact, ea punându-și amprenta asupra atâtor fațete ale personalității noastre.

Cauze

E important să cunoaștem că sunt cauze fiziologice, cu care trebuie să avem răbdare, să le acceptăm pentru că numai așa ele se resemnifică: diabet, afecțiuni cardiace, dezechilibru hormonal, probleme renale, hepatice, neurologice. În mod clar, alcoolismul, droguri, efecte adverse ale unor intervenții sau medicamente.

Cauzele psihice au fost puse într-un con de umbră. Cât de deschis ești să poți comunica ce se întâmplă cu tine? Cât de deschis ești tu cu tine să poți spune clar ce ți se întâmplă, ba chiar să și recunoști cauza. Undeva, fiecare dintre noi știm ce se întâmplă, poate nu la modul concret, dar simțim, ceva ne duce către un gând, către o experiență, către o nevoie.

Disfuncția sexuală e teamă. E frică. E nevoia de control. E neîncredere în sine. Aici vezi complexul de inferioritate și identitatea ta nedezvoltată.

Depresia și anxietatea îți pot pune stop plăcerii, te pot face inert. Ce îți plăcea poate la un moment dat nici nu mai contează, sau din contră, anxietatea este atât de crescută încât simți cum stomacul și grijile fac ravagii.

Fiecare avem o experiență neplăcută. Despre asta e viața, despre experiențe prin care trecem și creștem. Important este să nu rămânem acolo, la stadiul acela ci să le revalorificăm, resemnificăm.

Abuz, traumă. Ce mai spui despre educația rigidă și lipsa educației sexuale? Un subiect atât de controversat încât există imaginea că ea înseamnă pornografie și este blamată, interzisă.

Nașterea unui copil este o experiență care poate produce mari schimbări, și nu mă refer la o parte hormonală, la aspectul fizic, la imaginea de sine. Corpul este văzut altfel. Este într-adevăr o provocare să poți să îți vezi corpul schimbat, și da, necesită o mare tărie să poți gestiona ce se întâmplă. Nașterea poate fi un eveniment traumatizant, nașterea poate reprezenta o schimbare de statut, o schimbare în care nu mai știi cine ești, ce ești. Nu mereu nașterea reprezintă un moment fericit, cum nu mereu poți dezvolta o teamă, o repulsie.

Infidelitatea zdruncină din temelii un om. Dinamica cuplului suferă modificări. Imaginea ta, imaginea partenerului ( de multe ori idolatrizat, așezat pe un piedestal cu toate proiecțiile tale asupra lui de om perfect) se modifică încât nu mai simți plăcerea sexuală, te retragi, te închizi.

Foarte multe tulburări, tensiuni emoționale ale noastre, se văd prin intermediul unei relații.

Ce roluri crezi că joci în relația ta? Dacă tu te poziționezi pe un rol de părinte pentru partenerul de cuplu, și el pe cel de copil, oare ce dorință sexuală poate fi? Și multe alte roluri care apar și se tot schimbă.

Nevoile emoționale sunt atât de importante în cuplu. Poate ne dorim ca în interiorul lui să găsim împlinirea lor, dar ce se întâmplă când nu este așa? Cât de greu este să le comunici, mai ales că exista frica de a nu fi primit mesajul tău întocmai de către partener.

Comunicare, comunicare și iar comunicare. Apare zis peste tot. Comunicarea e cheia. Ok, dar hai mai întâi să ne dezbrăcăm de aparențe, de a menține un rol și de a putea crea cadrul omului de lângă noi să se deschidă. Să știe că nu este judecat. să știe că are locul lui unde poate împărtăși gândurile sale, nevoile. Într-un cuplu, problema este a noastră, nu ne luptăm unul împotriva celuilalt când apare una. Suntem doi încercând să rezolvăm o problemă.

Ce pot să fac cu frica?

Ce pot să fac cu frica?

by Adina · oct. 12, 2020

În meniul zilei apare frica vrei nu vrei. Specialitatea zilei, o emoție care nu îți place și nu știi cum să scapi definitiv de ea. Vrei vestea bună sau vestea proastă? Nu are buton de închidere, și poate fi considerat răspuns la ambele întrebări. Nici nu există rețete minune Scapă de frică în 5 pași.

Decât să o vezi ca pe ceva catastrofal, și să porți o luptă constantă cu ea, de ce nu ai vedea-o așa cum e? O emoție ca și bucuria, tristețea…Care ce fac? Te ajută să cunoști ceva despre tine.

Ce pot să fac cu frica? În primul rând nu mai încerc să o alung pentru că se întoarce cu un efect și mai puternic. Încerc să o ascult. Asta n-am mai încercat până acum: Să stau de vorbă cu ea, să o privesc fix și să aflu ce îmi spune. De unde vine, ce vrea de la mine, ce nevoi are. O întreb ce vrea să îmi transmită, care este mesajul acela atât de puternic pe care vrea să mi-l transmită astfel încât indiferent cât am alungat-o, s-a întors la mine.

Mă vizualizez pe mine în relație cu ea. Învățăm să trăim împreună și cum să funcționăm cât mai bine, accept că frica face parte din mine, alături de multe alte emoții și până la urmă au efect adaptativ. Poate o împrietenesc cu încrederea. Caut în mine ce alte emoții și resurse ale mele au fost umbrite de frică și reconstruiesc baza mea.

Îmi ofer multă răbdare pentru că munca cu frica este una cu suișuri și coborâșuri. O las să mă învețe despre mine și mai ales învăț cine e ea și cum o pot utiliza în folosul meu: când nu mai fug de ea, adică de o parte din mine, ea se transformă. Odată cu transformarea ei, se schimbă ceva și în mine.

Kinetoterapie pentru minte.  De ce te doare spatele.

Kinetoterapie pentru minte. De ce te doare spatele.

by Adina · oct. 11, 2020

Se spune că trebuie să treci prin viaţă uşor, mai ca un fulg. Dar se întâmplă ca uneori să simţi o greutate atât de mare asupra ta că numai fulg nu eşti.

Oamenii din jur nu o simt, dar remarcă: Ce te-ai mai cocoșat! Stai drept! La început nu îți dai seama cum greutatea lucrurilor pe care le duci cu tine începe să se vadă pe corp. E un semnal de alarmă pe care corpul ți-l dă: Uită-te odată și către tine!

Indiferent cât te prefaci că nu observi emoțiile, gândurile, sau poate îți scapă controlului conștient, ele apar traduse în limbaj corporal.

O durere lombară o simți imediat. Vezi cum te face corpul atent la universul interior? În maniera aceasta nu ai cum să nu bagi în seamă acele emoții.

Și te gândești: Oare de la ce? E aerul condiționat, am ridicat ceva, de la ce? Nu zice nimeni că durerea nu există, din contră. Este cât se poate de reală. Bolile au nevoie de timp. Azi puțin, mâine puțin, până când de la emoție, presiune psihică, se ajunge la durere fizică.

Ce cari de dimineață, de când te trezești, până seara când adormi? Ce nu te lasă să respiri la potențialul maxim? Ce nu te lasă să te simți ușor… Să poți să îți simți relaxat corpul?

Capul, gâtul, umerii… Sunt încordați. Brațele…Spatele, coborând la bazin, picioare.

Las tot ce nu pot controla acum, las tot ce nu îmi aparține să plece, las toate emoțiile care nu sunt ale mele să plece, las problemele care nu sunt ale mele să plece, las durerile care nu sunt ale mele să plece. Las presiunea pe care o pun asupra mea să plece.

Las tot ce nu pot schimba să plece. Las oamenii să plece și respir pentru mine. Nu m-a învățat nimeni să respir pentru mine, să îmi duc propria greutate.

Descifrarea mesajelor transmise de spate

Spatele duce foarte mult. Are chiar și rolul de a proteja. Ai văzut cum imediat te aperi, ghemuindu-te, într-o poziție aproape fetus. Spatele este cel care te apără, preia suferința, durerea. Dacă tot încasez, până la limita suportabilității, dacă greutatea este prea mare durerile apar.

În momentele în care vreau să arăt că sunt puternic, o fac cu ajutorul spatelui. Ai observat? Îndrept spatele. Privește în antiteză când mă simt supus cuiva, autonomia mea, granițele mele sunt încălcate, mă înconvoi și mă fac mic, mic.

Îmi îndrept umerii știind că sunt puternic, și am toată forta de care am nevoie, am resursele mele interioare. Las viața să curgă, fără să preiau asupra mea nimic.

Avem expresii care trădează legătura minte- corp:

„Întorc spatele și plec„, când mă simt neputincios.

„Mi-a încremenit spatele.” dacă simt că sunt într-o situație fără ieșire, sunt încremenit în situația asta dificilă, car pe cineva, car o problemă, car trecutul.

Poate am avut încredere și „am primit o lovitură pe la spate”. Am fost trădat de unde nu mă așteptam și simt durerea la nivelul spatelui.

Poate anxietatea, frica, teama mă fac să îmi strâng umerii, să îi aduc cât pot spre față ca să mă protejez, ca să nu deranjez, ca să nu ocup prea mult loc, ca să nu atrag prea mult atenția. Umerii dor, au o poziție de aplecare spre față.

Mă doare spatele pentru că vreau să scap de ceva ce aduc cu mine. Vreau să mă salvez de la o suferință, o situație, evenimente și dureri din trecut care îngreunează prezentul. Durerea arată că vreau să mă salvez. Mi-a ajuns. Corpului i-a ajuns. Minții i-a ajuns. Mie mi-a ajuns!

Mă doare ceafa. Poate pentru că mă port ca un struț care se ascunde, nu face față, nu înfruntă ce i se arată, ce aduce viața în fața lui. Nu își înfruntă dificultățile. Speră că prefăcându-se că nu le vede, ele dispar.

Stau cu capul plecat. Mi- e teamă să privesc oamenii în ochi, mi- e teamă să privesc viitorul în față. Poate am învățat umilința de mic, poate mi s-a zis: Ține capul jos! Poate mi s-a făcut rău și am adoptat o poziție de victimă. Nu am încredere în mine să țin capul sus. Poate cred că am greșit mult, că am dezamăgit sau m-am autosabotat.

Mă încăpățânez, am o viziune rigidă asupra unor lucruri. Mă opun, am orgoliul foarte mare. Eu nu cedez. Așa se explică și că am mușchii spatelui tensionați, mă dor…E cumva normal având în vedere ce atitudine rigidă am uneori.

Durerea cervicală poate corespunde centrului comunicării, şi mai ales al capacităţii mele de deschidere, de toleranţă, de cât sunt de deschis şi de flexibil la ce îmi oferă viaţa.

Dacă mergem pe firul amănunţit, putem spune despre prima vertebră cervicală, care vine în sprijinul capului, greutăţii capului, că poate fi afectată de greutatea gândurilor mele, de grijile mele. Cât mă frământ pentru mine sau pentru altcineva din viaţa mea.

Nu eşti de acord cu mine că simţi greutatea asta la nivelul capului? De câte ori folosim expresia: Îmi simt capul atât de greu.

Cu cât de multă rigiditate întâmpin ce îmi aduce viața, și mă chinui să rămân în zona de confort?

Mi-e frică de ce se întâmplă în jurul meu, de emoțiile mele așa că îmi încremenesc gâtul, capul pentru a nu putea privi. Observi jocul de cuvinte? Cum transpui în limbaj corporal tot ceea ce simți, gândești?

Mă doare cervicala pentru că am nevoie de comunicare. Am nevoie să comunic chiar dacă simt că ceilalți nu mă ascultă.

Ce pot să fac? Pot să încerc să aduc calmul în viața mea. Să fiu mai calm astfel încât creierul meu să nu mai muncească atât. Am încredere în mine că pot să fiu mai deschis la ce se întâmplă în jurul meu.

Când am încetat să mai țin capul sus? Când am început să mă întreb dacă sunt la înalțime? Dacă mă ridic la înălțimea așteptărilor mele, așteptărilor ei, lui, lor. Când am început să fiu alert la ce cred ceilalți despre mine? Când a început să mă doară ceafa, capul, să am amețeli, vertij? Că nu pot să fiu la înalțime…

A doua vertebră cervicală o ajută pe prima să se miște. Durerea resimțită aici arată câtă rigiditate am. Arată dacă sunt sau nu pregătit să îmi asum riscuri. Să pășesc în viață fără să fiu obsedat de control. Să îndrăznesc să pășesc și peste linia pe care mi-am trasat-o.

Atât de frică îmi e să fiu mai deschis? Ce se poate întâmpla? Să mă cunosc pe mine. Să mă împrietenesc cu mine, să pot să înfrunt tot ce apare în cale, numai așa devin încrezător în mine, numai văzându-mă în diferite ipostaze.

Devine rigidă vertebra pentru că și eu sunt rigid cu mine. Nu îmi dau voie să simt, să sufăr, să mă bucur, să trec prin suferințe pe care încă le ascund undeva, prefăcându-mă că nu există.

De ce te ferești să te vezi în toate ipostazele? Să îți cunoști fiecare latură a personalității tale și astfel să capeți putere? Cum altfel să ai încredere în tine dacă nu ai avut puterea să te privești pe tine în ochi?

E greu să fii singur cu tine? Dar nu ai nevoie de asta? Să te întorci spre tine și să nu mai fugi. Oricum te ajungi din urmă oriunde te duci. Războiul cu sine nu se câștigă. Mai bine privești totul ca pe o îmbrățisare a tot ceea ce reprezinți, un cantonament în care alergi pentru tine, te odihnești pentru tine…

Simt că mi-a înțepenit gâtul. Oare am emoțiile blocate? Nu îmi dau voie să simt, să mă eliberez. Să fie oare lacrimile mele fluidul de care au nevoie vertebrele pentru a nu se mai freca suprafețe uscate?

Dacă primele două vertebre se sprijină, vertebra 3 pare de una singură. Accept că singurătatea face și ea parte din viață, și este un mediu în care mă pot regăsi, cunoaște și încărca bateriile.

Cum toate lucrurile au o armonie a lor, important este să știm și cu ce organe, cu ce altă zonă rezonează vertebrele.

Vertebrele mijlocului spatelui pot reacționa când mă forțez peste limitele mele fizice, psihice, emoționale. Ele țipă când trebuie să te întorci către tine, să iei un timp pentru tine. Timp de a îți trăi emoțiile, suferința, frica și de a le accepta, ulterior transforma.

Să fiu stâlpul susținător al tuturor, al familiei, al casei, al partenerului, devine dificil de suportat, să cred că am mereu pe cineva în spate, și să îl car, să mă descurc singur. Poate n-ar fi rău să învăt să cer ajutor celorlalți.

Zona lombară

Parte de susținere, unde apar tensiuni legate de dorințe financiare, lipsa afectivității, și mai ales neîncredere: Oare voi putea să fac asta?

Este o discrepanță între ceea ce îmi doresc și lipsa mea de acțiune pentru îndeplinirea acelui lucru. Nu voi reuși. Nu voi putea. Preocuparea mea pentru lucruri materiale este una mare, uneori îmi calculez valoarea personală în funcție de câți bani am.

Consideri uneori că ești stâlpul de susținere, preiei chiar și atribuțiile, responsabilitatea pentru alte persoane. Nu îți cari propria greutate, la ea se adaugă și greutatea acelor persoane, a problemelor lor pe care crezi că le rezolvi, că depind de tine. Uneori vrei să fii responsabil pentru altcineva și poate, pentru a părea important. Este o autovalidare asupra căreia poți reflecta.

Am nevoie să renunț la rigiditate pentru a face loc schimbărilor care pot fi foarte bune, chiar dacă rutina mea mă face să mă simt în siguranță și noul mă sperie. Pun jos greutatea care aparține celorlalți.

Nu mă mai chinui să mențin o anumită imagine în fața celorlalți. Recunosc că uneori pun prea multă presiune pe mine și am nevoie să mă odihnesc. Am nevoie să fac ordine printre trăirile, gândurile și emoțiile mele să știu ce este cu adevărat important pentru mine.

Copyright © 2025 · Adina Radu psihoterapeut