Ce înseamnă acasă pentru tine? E un loc al tău, un spațiu personal, intimitate, siguranță, încredere, FAMILIE.
Dar ce se întâmplă dacă atunci când ușa casei se închide, e de fapt o pușcărie? Unii o cunosc, alții nu. Violența domestică nu e mereu vizibilă, se poate camufla în perfecțiune. Familia perfectă, cuplul perfect.
La nivel social sunt transmise multe mituri care ascund sub preș adevărul. Vina cade de multe ori asupra victimei, ba chiar putem să luăm partea agresorului, preluând perspectiva lui și gândind astfel distorsionat. Vina pică și asupra alcoolului, a furiei, a lipsei educației.
Realitatea e diferită, dar câți sunt capabili să o înfrunte, să o accepte, să își asume faptele? Violența domestică nu este problema acelei familii, este o problematică la care contribuim toți la nivel de comunitate.
Iată câteva mituri la care te invit să reflectezi și de ce nu, să continui lista:
În familiile sărace, fără educație întâlnești cea mai mare rată a violenței domestice.
Să fie oare așa? Sau ceilalți se pricep mai bine la a o ascunde? Agresivitatea fie ea fizică, verbală, psihologică, sexuală nu face diferențe între statutul financiar, educație.
Câți bărbați își motiveză comportamentul agresiv pentru că nu își pot controla violența?
În realitate, deși ei cred asta, este de fapt o neasumare a responsabilității față de faptele lor. Nevoia de dominare și de control este una pregnantă. În afara casei, câți sunt violenți cu ceilalți? Cu colegii de muncă, rude? Nu era vorba că nu își pot controla violența?
Tatăl soțului meu era un om violent. Își bătea soția, iar el a învățat de aici comportamentul.
Nu este neapărat adevărat. Și nu e tot o scuză? Abuzatorilor li se găsesc foarte ușor scuze, cel mai adesea de către victime. Ele se pricep atât de bine la a îi vedea pe ei cei răniți, cei care necesită salvare. Victima crede că dacă îl va ajuta, el se va schimba. De multe ori, abuzatorul îi spune acesteia că va căuta ajutor numai dacă rămâne lângă el.
A meritat-o! Sigur a făcut ceva!
A existat credința conform căreia, abuzul a fost văzut ca o formă de disciplinare. Societatea încurajând acest act, a făcut ca femeile să se perceapă ca fiind vinovate, ca meritând acest tratament și în cele din urmă să-și asume vina pentru cele întâmplate. Această acceptare face ca acel comportament violent să ia amploare.
Las-o că îi place!
Există un mit conform căruia femeilor le place să fie abuzate. El a fost încurajat de faptul că ele rămân în continuare în aceste relații abuzive.
Există o fază prin care trece fiecare cuplu/familie alături de un abuzator: când este calm, liniștit, afectuos, chinuit de remușcări. Victima crede că e sincer, că poate acum se va schimba, de acum înainte răul va rămâne în urmă. Cum să vrei să pleci când ți se arată relația perfectă? Ba chiar uneori abuzatorul poate convinge victima că a fost vina ei, o face responsabilă de comportamentul lui. După perioada de liniște, ciclul se reia și reîncepe violența.
Victimele se tem să părăsească relația abuzivă și de teama a ceea ce va urma. Știm câte cazuri nefericite există în rândul celor care au încercat să scape din acest coșmar. Violența domestică se poate manifesta și ca violență socială. Victimei îi este limitat accesul la rude, prieteni. Izolarea socială face ca posibilitatea ei de a ieși din relație să fie dificilă. De asemenea, poate apărea sindromul neputinței învățate.
Bătaia nu lasă așa mari urmări, e ceva de…moment.
Atunci stresul posttraumatic ce e? Traume legate de amenințarea vieții sau a integrității corporale? Ale victimei, ale copiilor?
Amintiri legate de aceste evenimente traumatice pot reapărea. Victima reexperimentează evenimentul și la nivelul viselor.
În cazul acesteia poate apărea o paralizie a sensibilității, o anestezie emoțională, o înstrăinare de ceilalți, pierderea plăcerii și a interesului față de activități, pierderea capacității de a simți emoții, mai ales cele legate de intimitate, afectivitate.
Crește hipervigilența, starea de a trăi mereu într-o continuă alertă. Apar simptome ale depresiei și anxietății până la tulburări.
Victimele reacționează și luptă în momentul în care trebuie să își protejeze copiii, însă când atașamentul traumatic este mult prea intens, când sindromul neputinței învățate și comportamentele autodestructive apar, nu o mai pot face. Demoralizarea este profundă existând și riscul suicidului. Sindromul Stockholm poate fi și el prezent, moment în care victima face alianță cu modul de gândire al agresorului.
La nivel fizic pot apărea vaginismul, dureri în timpul actului sexual, menstruației, palpitații, vertij ș.a
Sunt afectate toate domeniile vieții, inclusiv cel social, economic și profesional.
Să stea pentru copii. Cu ei e tată bun.
Copiii crescuți în acest mediu toxic, învață că violența poate fi o metodă bună de a controla oamenii. Cu violența obții ce îți dorești, înseamnă putere. Bărbații violenți sunt văzuți ca și masculi alfa, iar exprimarea sentimentelor devine slăbiciune. Acești copii sunt viitoarele victime sau agresori.
De asemenea, le este transmis mesajul de către părinți: Nu avea încredere!
Ei se pot întoarce împotriva victimei, crezând-o pe aceasta vinovată, ori pot prelua vina asupra lor.
La rândul lor, într-o relație este posibil să rezolve conflictele prin violență.
Lasă un răspuns