Sunt lucruri care fac bine, până aici ok. Sport, yoga, pilates, fitness, stil alimentar, terapie, dezvoltare personală…Mai adaugă tu. Însă, de ce le luăm ca pe performanțe? Numai mie mi se pare că am făcut noi reguli de pedepsire și de a ne critica din ceva ce ar fi trebuit să fie, invers…adică sănătos?
Întrebare: Cum ți se pare perspectiva că ne îndreptăm spre o formă de societate bazată pe realizarea individului, unul nu ascultător ca pe vremuri, ci liber. …Dar, tricky e faptul că înlocuim un control cu altul. Controlul deghizat în motivație internă și cel pur extern pot ele să meargă pe aceeași linie?
Un control extern să zicem că e ușor și să-l identifici, și să ai o părere, opoziție sau nu, dar dacă această formă de control devine una internă? Autoexploatarea e mai greu de descifrat, comparativ cu una din exterior, are un sentiment mincinos de libertate.
Suntem oare, cei care trăiesc cu vinovăție momentele de liniște? De pauză? Cei care ne refuzăm timpul liber? Cei care până și hobby-urile le ducem în zone de performanță? De standarde înalte? Ori așa, ori deloc?
În momentul în care simți că nu ești capabil, vrei nu vrei te critici, ajungi la autoagresivitate. În miezul depresiei ce crezi că e? E o furie întoarsă către interior.
Pozitivitatea excesivă, ca și punct de control, poate ea să pună cireașa pe tortul depresiei?
Împlinire de sine. “Găsește-te!”,” Regăsește-te! “Fii mai bun ca ieri!” ,”Fii cea mai bună versiune a ta!”…Omul se obosește pe el.
Pozitivismul dus la extrem, ca de altfel totul dus la extrem crează boală. Învață să te protejezi și să iei adaptat pentru tine tot ce vine din exterior…Acest:” Trebuie să fii în fiecare zi cea mai bună versiune a ta”, “dezvoltă-te constant”…Societatea bazată pe performanță…Una e responsabilitatea și inițiativa, chiar și excesul lor, ia-te dacă vrei după piramida lui Maslow, autoactualizarea…și alta să ajungi să te exploatezi, dar la modul voluntar.
Pozitivismul, un curent care prinde contur acum, acest “totul este posibil”, nu pare a fi în oglindă cu starea depresivă? Mai exact, în starea depresivă omul spune Pentru mine nu e nimic posibil…
Sugestie de citit: Am văzut și în cartea The burnout society, Byung-Chul Han idei despre aceste aspecte, e interesantă.
ovim a zis
Nu sunt incantat deloc de ideile larg raspandite de „dezvoltare personala”. Grosul lor iti spun sa gandesti frumos, sa fie bine ca sa nu fie rau, chestii facile.
In fapt, pentru succes, ai nevoie de multa munca, perseverenta, pregatire temeinica. Problema e ca „gandirea pozitiva” creeaza asteptari nerealiste. Expectations management. De aici si deziluzia, si depresia. Nu mai bine spunem ca e greu sa obtii succesul, ca ai mult de munca, si daca nu te tine, stai cuminte la nivelul tau?
Nu te pune nimeni sa te rupi ca sa ajungi nu stiu unde… Stai la un nivel decent, conform cu capacitatile tale, si esti fericit. Nu te amagi ca ar fi fost usor sa ai si tu yaht, ca o sa traiesti deprimat toata viata…