Wokaholismul se poate ascunde foarte ușor la umbra implicării în muncă, fiind încurajat indirect de către societate, culturi organizaționale.
Spun indirect pentru că acest fenomen apare numai în cazul anumitor persoane cu trăsături care se învârt în jurul competiției și stimei de sine, unui SuperEgo care neagă plăcerea sau unui pretext prin care își manifestă fără jenă tendințe obsesive.
Pentru câți dintre ei iubirea a fost și este dependentă de succesul pe care îl au? Câți ascund de fapt sentimente de inferioritate, frici, traume din copilărie care și-au pus amprenta asupra modului în care se percep? Cei afectați de lipsuri economice, emoționale în trecut simt mereu nevoia de a umple un gol.
Se promovează stereotipuri din societate cu privire la acest fenomen, ajungând să fie văzut o calitate. Cultura organizațională încurajează acest comportament disfuncțional prin formule care crează iluzia succesului: Cu cât muncești mai mult, cu atât….
Nu știu cât de favorabil este să încurajezi workaholismul în situația în care el conduce la burn out, iar cooperarea lipsește cu desăvârșire în compania ta, căci acest muncitor are o nevoie de control exagerată, stârnind conflicte interpersonale și inhibând creativitatea echipei.
Muncesc atât de mult pentru familia mea. Mă sacrific pentru ei! El poate crede cu adevărat asta, sau nu. În fond este o scuză care să justifice comportamentul, căci motivația din spate e alta. Egocentrismul este greu de admis, la fel și dorința permanentă de a fi remarcat, de a te afirma, a primi aprobare pe fundalul unui sentiment de insatisfacție.
Avem de foarte mult timp convingerea că o familie fericită e aceea în care nu lipsește nimic. Și ne raportăm la acel nimic numai cu situația financiară, bunuri materiale, să avem cea mai luxoasă casă, mașina de la scump în sus. Muncești de dimineață până seară uitând de adevăratele elemente care țin o familie unită și care într-adevăr înseamnă o familie împlinită. Avem noi, o convingere moștenită transgenerațional că această superficialitate înseamnă NU îmi lipsește nimic?
Statutul pe care îl câștigi prin a munci foarte mult, dat de către ceilalți este că ești un om capabil, clar potent financiar și dacă financiar ești bine extrag concluzia că omul poate gestiona orice situație. Când de fapt el are o anxietate mascată, așa își ține sub control haosul interior.
Companiile sunt cele care cauzează adicția de muncă? Cum de nu se întâmplă atunci acest fenomen tuturor? Ci numai anumitor persoane, celor care astfel își umplu golul emoțional, celor care au avut anumite disfuncționalități în familia de origine, celor care luptă constant cu autodepășirea încă de atunci, și aduc aceleasi probleme în familia adultă.
Workaholismul nu poate fi privit numai din perspectivă psihologică, ci și sociologică. Ce are de spus societatea cântărește foarte mult, pentru că a amplificat motivațiile false din jurul acestui fenomen.
Să fie oare pasiune? Sau e tot un nume fals atribuit adicției de muncă, de adrenalină?
Un om care nu știe cine este își crează falsa autodefinire prin această muncă asiduă.
Lasă un răspuns