Nu ne-am gândit că lucrurile la care priveam în paginile de istorie vor deveni prezent pentru noi. Că noi la rândul nostru vom fi trecuți în cele viitoare.
Poate că aveam nevoie de un moment de respiro sau de frică. Aparent prin frică învățăm cel mai bine. Frică de a pierde, frica de moarte care stă la baza tuturor, frica de a trăi cu regrete, frică de a se termina totul înainte de a fi început. Visuri puse pe pauză.
Se pare că incertitudinea morții, a vieții strecoară foarte ușor nehotărârile noastre. Brusc, după ce se scurge nisipul printre degete, apare acea scoică pe care o doream. Lucrurile capătă claritate. Măcar pentru atât să mulțumim. Mulțumesc situației de acum, prezentului de acum care aduce atâta claritate.
Știu ce îmi lipsește acum și m-ar fi făcut fericit, știu de ce am avut parte destul și nu mai vreau. În momente ca acum vezi de ce trăiești. Vezi pentru ce vrei să trăiești.
Zilele trec una după alta, cu greu se diferențiază. E prezent mereu. Cine a zis că timpul nu poate fi schimbat? Sau cel puțin modul în care noi îl percepem s-a schimbat. Boala asta face: dizolvă, amestecă zile.
În timp ce unii se lasă înghițiți de frică ca o furtună de nisip, alții pun o amprentă asupra cum se va vedea ceea ce trăim acum. Am văzut că se și râde mult, am dezvoltat poate un mecanism de apărare. Cel care găsește un motiv să își încrețească ochii și ridurile din jurul gurii să zâmbească acum, câștigă.
Te simți captiv în momentul acesta, dar oare nu erai așa și înainte? Detenția de acum poate însemna descătușare prin a îți scoate în față dacă viața pe care o duceai era a ta sau a altuia, dacă o voiai sau nu, și ce ai schimba la ea.
Lasă un răspuns