Purtăm măști, nu-i așa? De când suntem mici avem de- a face cu ele. Le-am întâlnit întâi la personajele noastre preferate: Batman, Zoro, Spider Man cine mai era? Aaa, oamenii din jurul nostru. Inițial când suntem copii suntem autentici, originali. Până când dăm de : Nu așa! Nu fi așa! Așa nu e bine! Așa da! Așa nu! Niciodată! TREBUIE!
Începi să pui masca o dată și vezi că te pune într-un loc sigur. Începe să devină obicei să o iei când ieși pe ușă, așa cum iei cheile. Avem diferite măști, așa cum avem haine pentru diferite zile, unele călduroase, altele friguroase. Unele în care trebuie să dăm bine, altele când suntem cu noi și nu ne pasă dacă arătăm șifonat. Să fii șifonat nu e permis în public, nu?
Masca pentru Ai ceva? Nimic, pentru Ce faci? Bine. Masca pentru omul dur, masca pentru victimă.
Unele le porți atât de des, încât nu mai poți să le scoți, te desfigurează. Oricum mască peste mască, deja te-au debusolat și tu nu mai știi cine ești. E un amestec care dezorientează. Te dezorientează și rupe de tine și ceilalți.
Unele stau să cadă, și te chinui să le lipești în fiecare zi. Cât efort. Ți-e frică de ce ai putea vedea sub ea. Ți-e frică de tine, căci numai fără ea te vezi. Cine știe oare cum mai ești…
Te gândești că dacă arăți realul ești respins. Dar nu ești deja? De tine.
Când pui plasturele peste tăietură, de multe ori se desprinde cu coajă. Dar cică și aerul face bine, să o lași să respire. Să te lași să respiri. Tragi aer în piept, îl dai afară. Sufli aer peste răni.
Nimic nu e mai dureros decât să trăiești viața altcuiva.
Lasă un răspuns