Dependență sau iubire?

Nu de multe ori se întâmplă să te încăpățânezi să rămâi alături de cineva deși toată intuiția ta strigă în disperare: ce tot faci? Alo? Ai văzut asta? Dar asta? E hai, bravo, zi că nici acum. Amuzant sau nu, e că tu observi, dar alegi să închizi ochii, sperând că poate-poate. Ei bine, poate ăsta e tare păcătos. Un „poate”, te poate ține și azi, și mâine și încă o lună într-un context în care nu îți ai locul.

Poate mâine e altfel, dacă fac asta sigur va fi cauză și efect, da, da știu eu asta. Poate dacă încep eu să ofer mai mult, mi se va oferi la fel. Sau joc la strategii, nu ofer nimic ca să stârnesc un interes. Am auzit și știu că indiferența atrage. Da, atrage câtă toxicitate nu poți să duci.

Nu poți închide ochii la nesfărșit, sau o faci până în momentul în care apare detașarea. Brusc sau treptat, poate nici nu îți dai seama, dar azi, mâine începi să te obișnuiești. Și sunt câteva variante: stimă de sine zero și rămâi acolo primind jumătate din ceea ce meriți, sau asta crezi că meriți, nu recunoști alt tipar de iubire față de cel întâlnit în familie, alegi la nesfârșit un om cu care nu ai un același limbaj al iubirii, validare, rană de respingere, rană narcisică: cum de nu face asta? Nu știe ce norocos/norocoasă e că mă are pe mine și totuși simt că mă respinge, nu îmi indeplinește nevoile, rămâi atârnat, sau pui stop.

S-a schimbat. Da, omul de lângă mine s- a schimbat. Cred că e ceva la mine. Sigur e din vina mea, sigur am făcut sau nu am făcut ceva bine. Nu mă mai place la fel. Ce să mai…zero interes, nu mai e ca la început.

De multe ori, în relația de cuplu, ce aștepți tu si realitatea partenerului se izbesc destul de tare. Ai asteptări și apare frustrarea, dar știi ce? Partenerul nu este responsabil pentru că nu sunt îndeplinite așteptările tale. Ale tale, numai ale tale. Ți-ai construit o imagine în minte și compari realitatea cu ea. În raport cu acea imagine, realitatea pare dureroasă, neadecvată, nu este suficient. Întrebarea este, tu iubești pe cineva real sau o imagine pe care ți-ai construit-o?

Suferi comparând setul de idei pe care îl ai înăuntrul tău cu realitatea din afara ta și observi că nu sunt identice. Să fie oare, o variantă bună să începi să vezi omul de lângă tine pentru cine este el? Așa cum este el? Chiar pe el și nu ce proiectezi tu a fi? Să te uiți la el/ea și să îl/o vezi cu adevărat, să auzi cu adevărat, să cunoști cu adevărat.

Iubire sau dependență? Grea întrebare pentru că e grea diferențierea. Hai totuși să venim cu posibile variante, încep eu, mai adaugi și tu pe parcurs.

Dacă e dependență, zic eu că e sentimentul de a fi prins undeva. Poate ți s-a spus, sau chiar tu ai zis: Viața mea nu are niciun sens fără el/ea. Nu pot să trăiesc fără tine. Asta trădează o frică de abandon, pe când într-o iubire te simți eliberat, pot să fiu cu tine, pot să fiu fără tine, dar aleg să fim împreună. În iubire am eu spațiul meu ai și tu spațiul tău personal, nu e sufocare, nu e fuziune. Accept că suntem diferiți, accept că ai nevoile tale așa cum și eu le am pe ale mele.

Dependența în relație se vede prin multă anxietate, printr-o stare de insuficiență în care te regăsești, pe când o iubire te face să te simți încrezător în tine, în forțele tale, în cine ești și în ce poți.

Dependența te face să îți fie frică și să vezi un potențial pericol în dezvoltarea omului de lângă tine: profesională, ascensiune socială, personală, pe când în iubire ai satisfacție, te bucuri văzându-i evoluția, îl încurajezi și ești un real suport. Evoluția lui nu te sperie că așa s-ar putea îndepărta de tine.

Într-o dependență cauți mereu să fii cumva anume, să fii așa cum și-ar dori sau consideri tu că ar avea nevoie persoana de lângă tine, pe când iubirea înseamnă să fii tu, atât.

Epuizare emoțională, o suferință surdă, asta aduce să fii dependent de persoana de lângă tine versus liniștea emoțională și a te simți în confort cu tine și cu ce se întâmplă în viața ta.

Într-o dependență nu prea mai știi cine ești. E despre celălalt. Ce vrea, ce îi place, ce nu îi place, ce își dorește, ce nevoi are, te îndepărtează de la propria dezvoltare, de la propriile visuri. Pe când în iubire, ne dezvoltăm amândoi, ne sprijinim, e despre fiecare în parte și apoi despre mine în relația cu tine.

Să-i permiți celuilalt să fie cine este, acceptare. Nu vreau să te schimb, nu vreau să te fac mai bun. Acum stau și te întreb, cât de „deștept” să fii să crezi că poți modifica tu, ceva ce se întâmpla numai spontan? Creșterea e spontană. Indiferent cât te chinui tu, nu faci altceva decât să te minți singur, nu știu ce plăcere primești dintr-o autoamăgire și dintr-o încorsetare a unui om, spunându-i și cerându-i să fie altfel: „Lasă că te învăț eu să fii așa, și să nu mai fii așa.” Super. Mult noroc la a îndepărta omul acela.

Am putea asocia relația cu o oglindă, să îți permită ție să fii cine ești, să îi permită și partenerului să fie ceea ce este.