Vine un timp în care nu că te descoperi, ești forțat să te descoperi.
Hopa! Unde am ajuns, cine sunt, ce s-a întâmplat cu mine, că am amețit. Nici eu nu știam asta despre mine, habar n-aveam că pot să reacționez așa în tot felul de situații. Rușine, jenă, nervi, surprindere, lacrimi de nervi, lacrimi de fericire, mândrie și tot felul de emoții și de trăiri.
Habar n-aveam că eu mă pot enerva așa. Mereu am fost calm/ă. Habar nu aveam că iubirea poate fi și așa. Habar nu aveam că pot iubi și altfel. Habar nu aveam că același lucru pe care- l știam, stârnește altceva în mine acum.
Mă văd și zic: ai ajuns și până aici. Acum încotro?
Nu m-am cunoscut, oare, îndeajuns până acum? Sau de unde au apărut toate informațiile astea noi despre mine? De parcă brusc am descoperit că în spatele bibliotecii sunt camere ascunse. Fix așa ca în filme. Miști o carte și nimerești în mijlocul secretului, se deschide o nouă cameră în spate. Ceva ce era acolo, dar nu știai. Acum că știi, ce e de făcut?
Să poți să pui cartea la loc și să te prefaci că nu ai descoperit nimic, să continui viața la fel cum o știai, cum te știai, sau să începi (temător ce-i drept, necunoscutul nu e ușor), să pășești și să vezi ce e și acolo.
Identitatea, lupul care se teme de urlet, bufnița care se teme de întuneric, vulturul care se teme de cer…Cu toate că asta îi împlinește. Teamă de propriul eu? Teamă de a descoperi ce mă ține pe loc, teamă de a descoperi ce mă poate duce înainte, teamă de potențial, teamă de ce descopăr acolo? Reașezarea în sine, ca două plăci tectonice care se mișcă și își caută locul. Oare câte mai descoperi astfel încât să schimbe forme asupra cărora te băteai cu pumnul în piept că sunt solide și nu se schimbă? Convingeri, idei înrădăcinate, prostii. Singura constantă e schimbarea.
Lasă un răspuns