Dezvoltare personala

Indecizia blochează și duce la acumulare de frustrări. Nehotărârea asupra unei decizii te ține într-un labirint, în care speri să găsești un ghidaj: Drumul acesta trebuie ales! Este cel corect! Dar apoi apare alt semn, spune că și celălalt e bun.

„Dacă aleg varianta asta, o fi bine? Nu era mai bună cealaltă? Am ales corect? Ce ar fi fost dacă….? Să mă întorc și să aleg cealaltă opțiune. Dacă obosesc? Logic că obosesc. Energia psihică și fizică se pierd numai în indecizie, de unde să mai am și pentru a face cu adevărat ceva?”

Se spune că posibilitatea de a alege dintr-o listă mare de opțiuni îți oferă libertate. Nu și dacă petrecem mult timp în încercarea de a face o alegere. Prea multe opțiuni blochează, copleșesc. O decizie necesită timp și efort care pot conduce la anxietate, regrete, așteptări exagerat de mari și auto- învinuire dacă alegerea nu dă rezultate.

„Ce mâncăm în seara asta? Nu știu. Tu ce vrei?” Recunoști un tipar? Cel care face pe plac altora, nu care cumva să supere. „Hai să comandăm paste. A.. Nu vreau paste! ” Tot nu știi ce vrei, dar joci un joc al eliminării.

Cel care a învățat să își lase nevoile pe locul doi, până când nu mai știe ce dorește cu adevărat, propria identitate are de suferit. Sau cel care a fost învățat că nevoile, părerea lui nu contează.

Sau poate știi ce ai vrea, dar lași pe alții să te influențeze. E dificil, dar nu imposibil să poți lucra la sentimentul de vinovăție, să nu fii cel care vrea mereu să facă pe plac celorlalți, în detrimentul său.

Frică de a nu face o greșeală! Nu cumva ai fost corectat ori de câte ori ai făcut o alegere, sau ți se spunea ce trebuie să faci, să îți dorești? Toate acestea crează o stare de nesiguranță, te îndoiești de tine și nu poți construi un sistem de ghidaj intern. Mesajele celorlalți, introiectate, ajung să fie vocea ta interioară, în momente de criză spunându-ți: „Nu poți, ești slab, nu știi nimic!” Cât sunt cuvintele tale, și cât sunt de fapt ale altora? Poate ale părinților, prieteni, persoane cu o autoritate…

Activ, participativ în propria viață. Uneori a nu face o decizie, este tot o decizie.

O decizie cât de mică în fiecare zi, te poartă spre a le face pe acelea de care te temi. Ce culoare să port? Ce carte să cumpăr? Cu ce să mă îmbrac? Ce să îmi comand azi? E o desensibilizare la indecizie.

Frica de eșec. Indecizia duce la mai multe pierderi decât o decizie. Ce să mai… Te învârți în jurul eșecului chiar dacă fugi de el.

Prezicător nu ești. 100% nu ai de unde să știi rezultatul. Dar cu puțin research, și dându-ți silința, analizând pro- contra, știi că ai făcut ce ținea de tine. Mai ușor cu învinovățirea aia! Analiză peste analiză. Ce face ea? Paralizează. Nu e musai să faci o mare decizie, poți încerca cu ceva mic, testezi și înveți.

Vrei să privești înapoi și să sărbătorești cât de atent ai analizat la nesfărșit? Sau să vezi o viață cu încercări, reușite, eșecuri, dar mai ales lecții învățate și succese? Indecizia paralizantă nu te învață nimic.

Pierzi timp! Le ceri altora opinia. „Dar tu cum ai face? E bine așa? Nu e bine, nu?” Te aștepți la un scenariu mult mai rău decât ar putea să fie și te lași contaminat cu frică.

Perfecționismul. Obsesia de a face alegeri corecte pentru că gândul de a greși este prea dureros. Sunt familii care pun mare preț pe corect/ greșit, fără căi de mijloc, greșelile nu sunt tolerate. De asemenea, să observi comportamentul decizional al părinților are o mare influență. Poate ei înșiși erau indeciși și ai preluat această anxietate asupra alegerilor tale. Poate se învinovățeau pe sine sau unul pe celălalt când ceva nu mergea bine.

Părinți supraprotectivi. Dacă părinții au luat deciziile pentru tine, cel mai probabil îți lipsește antrenamentul. Îi lași pe ceilalți să facă alegerile în locul tău din obișnuință. Nu vorbim despre o teamă de a fi singur, ci de a avea nevoie de cineva acolo să ia decizia și eventual să își asume responsabilitatea.

Indecizia apare la niveluri diferite, se poate vorbi și de aboulomanie, la nivel patologic. Procesul terapeutic, în acest caz, va ține cont mai întâi de simptomatologia depresiei, anxietății, stresului care o însoțesc, ca mai apoi să se lucreze asupra creșterii autonomiei. În cazurile grave se pot întâlni fraze de genul: „Mai bine nu mai trăiesc, decât să fiu nevoit să fac alegeri în viață.”

Identitate neclară. Anxietate. Depresie. Îngrijorare permanentă, gândirea și întoarcerea evenimentelor pe toate părțile analizând fiecare detaliu care poate ieși rău, dificultate în a gestiona ambiguitatea, incapacitatea de a te relaxa și de a fi mereu în gardă, indecizia și frica de a face decizii greșite sunt simptome ale anxietății. De asemenea, despre indecizie putem vorbi și în cazul depresiei, unde lipsește motivația. Fără ea, recompensele luării unei decizii sunt reduse.

Indecizie și procrastinare

Starea de procrastinare poate fi motivată de autocritică și îndoieli în privința eficacității personale. Se poate vorbi și despre gânduri dezadaptative despre lume și viața în sine: ” Viata ar trebuie să fie ușoară și nu pot suporta gândul că s-ar putea să nu fie așa.”, „Trebuie să fac totul perfect, altfel sunt un prost, nu sunt suficient de bun.” Având astfel de gânduri dezadaptative, „alegi” indecizia și lipsa acțiunii, decât posibilitatea unui eșec sau de a arăta prost.

„Trebuie să fiu sigur că iau decizia corectă, altfel voi fi nefericit mereu”. Dar dacă ai practica flexibilitatea? Sunt mai flexibil în privința oricărei decizii, în loc să fiu 100% sigur.

Vorbim despre oamenii pe care îi admirăm pentru reușitele lor. Oameni de succes despre care nu te-ai gândi că au îndoieli cu privire la adevărul despre ei. Sau chiar despre tine. Poate ești chiar tu și până acum nu ai crezut că sunt persoane care simt la fel. Mă tem că într-o zi ceilalți își vor da seama că sunt un impostor, nu sunt la nivelul la care ei mă văd. Sindromul impostorului intelectual e mai prezent decât crezi.

Au vrut să realizeze un interviu cu mine. Nu am spus nimănui până când nu a apărut. Mi-a fost și rușine.

Mi-am dat seama că dacă eu am putut să obțin doctoratul la facultatea asta, oricine poate.

Am dat un răspuns, dar sigur e altul mai bun decât al meu.

Mi-e frică că nu sunt atât de deștept precum cred ceilalți.

Nu e perfectă lucrarea mea, deci e egală cu zero!

Amuzant este că acest mindset aparține acelor oameni de succes, inteligenți care au într-adevăr competențe, abilități. Ei cred că de fapt, îi păcălesc pe ceilalți să creadă că sunt mai deștepți, mai buni decât în realitate. Disonanța între imaginea despre sine și realitatea exterioară e clară. Poți să o vezi dacă privești cu ochi obiectivi succesul tău.

De cele mai multe ori primești cu stângăcie și rușine laudele pentru reușitele tale sau nu le preferi deloc. De ce? Ești singurul care crede că nu le merită.

Ești pus pe un scaun unde în sinea ta crezi că nu meriți să fii, nu ești calificat pentru asta. Succesul tău crezi că e bazat pe factori externi, pe noroc, circumstanțe favorizante ție, omul la timpul potrivit, farmec personal sau anumitor trăsături de personalitate, nicidecum talentului, capacităților proprii. Noțiunile tale despre ce înseamnă să fii competent sunt cam…nerealiste.

Să îți setezi standarde extrem de înalte poate să fie motivant, însă la fel de bine poate să te facă să nu te consideri suficient : Nu sunt niciodată sigur dacă este îndeajuns de bine ceea ce lucrez, sau se datorează faptului că am investit mai mult efort față de colegii mei. Muncești mai mult decât e necesar pentru ca ceilalți să nu afle că nu ești suficient de bun.

Așteptările nerealiste despre sine te fac să crezi că dacă ai fi într-adevăr deștept, le-ai știi pe toate, nu ai avea nevoie de ajutorul nimănui, nu ți-ai pune la îndoială niciodată abilitățile.

Persoanele inteligente „se înțeleg de minune” atât cu frica de eșec, cât și cu cea de succes. În mod conștient îți e frică că în urma interviului nu vei lua jobul, în mod inconștient îți e frică că îl vei lua.

Dacă aș fi fost cu adevărat deștept, aș fi făcut mult mai multe. Alergi într-un maraton neîntrerupt după succes. Premiul? Odată ajuns la el, nu crezi că e obținut prin puterile tale, că îl meriți. Succesul acesta e incomparabil cu următorul, pornind spre o nouă provocare.

O viziune complexă asupra succesului. Ce pare obținut prea ușor, te face să te simți lipsit de succes. Perfecționistul se încadrează bine în tot acest scenariu. El nu e niciodată mulțumit, e loc de mai bine întotdeauna. Tinde să se fixeze asupra greșelilor sau defectelor. Pune o mare presiune pe sine. Amintirea eșecurilor ocupă mai mult spațiu decât cea a lucrurilor pozitive.

Pe lângă perfecționist, expertul, cel care nu e mulțumit niciodată cu nivelul lui de înțelegere, vrea să afle mai mult și mai mult. Își pune la îndoiala expertiza.

Credința că ești un impostor intelectual te împiedică din a internaliza orice sentiment de realizare. Hrănește neputința în a îți asuma abilitățile, munca și rezultatele obținute. Așadar ești ușor de descurajat, ai sentimente de inadecvare, incapacitate de a arăta vulnerabilitate.

Nu sunt suficient de bun se poate manifesta în toate ariile vieții, inclusiv la nivel de cuplu. Preferi să alegi un partener care să nu te provoace intelectual, tu crezând că o persoană într-adevăr capabilă va vedea că nu ești chiar atât de inteligent.

Ce a contribuit la acest scenariu? Intrarea într-un alt rol, o avansare, poate o familie care a validat extrem de mult realizările, părinți care au oscilat între a oferi încurajări și critici.

Se întâmplă ca în scenariul acesta, să amânăm lucruri din cauza standardelor proprii mult prea mari și nerealiste. Să ne autosabotăm succesul din cauza anxietății.

Wokaholismul se poate ascunde foarte ușor la umbra implicării în muncă, fiind încurajat indirect de către societate, culturi organizaționale.

Spun indirect pentru că acest fenomen apare numai în cazul anumitor persoane cu trăsături care se învârt în jurul competiției și stimei de sine, unui SuperEgo care neagă plăcerea sau unui pretext prin care își manifestă fără jenă tendințe obsesive.

Pentru câți dintre ei iubirea a fost și este dependentă de succesul pe care îl au? Câți ascund de fapt sentimente de inferioritate, frici, traume din copilărie care și-au pus amprenta asupra modului în care se percep? Cei afectați de lipsuri economice, emoționale în trecut simt mereu nevoia de a umple un gol.

Se promovează stereotipuri din societate cu privire la acest fenomen, ajungând să fie văzut o calitate. Cultura organizațională încurajează acest comportament disfuncțional prin formule care crează iluzia succesului: Cu cât muncești mai mult, cu atât….

Nu știu cât de favorabil este să încurajezi workaholismul în situația în care el conduce la burn out, iar cooperarea lipsește cu desăvârșire în compania ta, căci acest muncitor are o nevoie de control exagerată, stârnind conflicte interpersonale și inhibând creativitatea echipei.

Muncesc atât de mult pentru familia mea. Mă sacrific pentru ei! El poate crede cu adevărat asta, sau nu. În fond este o scuză care să justifice comportamentul, căci motivația din spate e alta. Egocentrismul este greu de admis, la fel și dorința permanentă de a fi remarcat, de a te afirma, a primi aprobare pe fundalul unui sentiment de insatisfacție.

Avem de foarte mult timp convingerea că o familie fericită e aceea în care nu lipsește nimic. Și ne raportăm la acel nimic numai cu situația financiară, bunuri materiale, să avem cea mai luxoasă casă, mașina de la scump în sus. Muncești de dimineață până seară uitând de adevăratele elemente care țin o familie unită și care într-adevăr înseamnă o familie împlinită. Avem noi, o convingere moștenită transgenerațional că această superficialitate înseamnă NU îmi lipsește nimic?

Statutul pe care îl câștigi prin a munci foarte mult, dat de către ceilalți este că ești un om capabil, clar potent financiar și dacă financiar ești bine extrag concluzia că omul poate gestiona orice situație. Când de fapt el are o anxietate mascată, așa își ține sub control haosul interior.

Companiile sunt cele care cauzează adicția de muncă? Cum de nu se întâmplă atunci acest fenomen tuturor? Ci numai anumitor persoane, celor care astfel își umplu golul emoțional, celor care au avut anumite disfuncționalități în familia de origine, celor care luptă constant cu autodepășirea încă de atunci, și aduc aceleasi probleme în familia adultă.

Workaholismul nu poate fi privit numai din perspectivă psihologică, ci și sociologică. Ce are de spus societatea cântărește foarte mult, pentru că a amplificat motivațiile false din jurul acestui fenomen.

Să fie oare pasiune? Sau e tot un nume fals atribuit adicției de muncă, de adrenalină?

Un om care nu știe cine este își crează falsa autodefinire prin această muncă asiduă.