• Skip to primary navigation
  • Skip to main content

Adina Radu

  • Actualitate
  • Sanatate
  • Relatii
  • Familie
  • Dezvoltare personala

Dezvoltare personala

Trădări și pierderi

Trădări și pierderi

by Adina · apr. 27, 2021

Trădările apar în viața noastră sub multe forme. Unele te iau prin surprindere, nu știi ce te-a lovit, ce test o mai fi și ăsta. Te poți simți trădat de un coleg de muncă, de diferite persoane cărora le soliciți un serviciu…De un prieten drag cu care ai împărtășit amintiri, emoții…De partenerul de viață de la care nu te așteptai. Te poți simți trădat și de unul dintre părinți.

Durerea e reală. Realitatea poate fi dureroasă, dar durerea vindecă.

Când ajungi să accepți că nu a știut cum să mă iubească poate pentru că la rândul lui/ ei nu a primit iubire, apreciere, să fie prețuit pentru cine este… Durerea e parte din procesul de vindecare, asta e realitatea. Dar știind lucrurile acestea, pot să învăț eu ce înseamnă iubirea. Una autentică. Una pe care să mi-o ofer eu. Una pe care să o și pot oferi. Să știu că nu mă definește acel fel de iubire, mă definește iubirea pe care o simt eu, pe care sunt capabil să o simt eu, în care cred eu.

Am fost trădați, am pierdut și vom mai pierde, vom mai fi trădați. Am văzut pe propria piele cu toții câte forme pot lua trădările, pierderile. Dar mai e una. Propria trădare. Asta e cea mai dureroasă.

De câte ori simți că te-ai trădat până acum? Că ți-ai trădat respectul pentru tine stând în contexte și situații care te călcau în picioare? Că ai rămas unde nu îți era locul? Că te-ai străduit să încapi în forme diferite de ale tale? Că ai spus Da când voiai să spui Nu, și Nu când voiai să spui Da. Că ai ales calea mai ușoară de frică?

Suntem atâția cei care nu îndrăznim să rupem o floare, dar n-avem nimic împotrivă să ne rupem propriile visuri și dorințe. Suntem atâția cei care milităm pentru multe cauze, dar nimic pentru noi, nici o luptă pentru noi, nici o voce pentru mine.

Îți pui tot felul de întrebări despre viață, dar ea te poartă și sus și jos. De ce eu, e dreaptă sau nu viața?

Pentru unii o minune e o operație reușită, o minune e că au ajuns la acel doctor, sau alături de un psiholog care luptă alături de ei, că în sfârșit au un pat și o pernă pe care să poată dormi, că au reușit să cumpere o bicicletă copilului, că au obținut o diplomă la vârsta la care toți ar renunța, că reușesc să renunțe la kilogramele care îi protejau de lumea exterioară, că au curajul să se privească în oglindă după foarte mult timp. Pentru unii minunea e o schimbare.

Acei oameni care au reușit să își integreze și să accepte și lumina și întunericul, au reușit să se cunoască, să rămână conectați la ei… Oameni care au făcut din dureri, din experiențele grele un motiv să mai facă un pas și să continue, să cadă înainte, nu înapoi. Oamenii care sunt în contact cu ei, rămân în picioare, și în genunchi tot în picioare sunt.

Oamenii vin și pleacă. Pe unii îi faci tu să plece, unora le dai tu drumul. Poate de frică, mai bine îți dau drumul acum decât să sufăr mai târziu, mai bine nu trăiesc nimic frumos de frică că voi suferi așa cum am mai făcut-o (părinți pierduți sau care nu m-au iubit cum îmi doream, foste dezamăgiri). Frică de a mă lăsa văzut, de conexiune…Sau altele, le știi tu mai bine. Uneori oferi, dar celălalt nu știe să primească sau nu este pregătit, nu a fost iubit așa, nu recunoaște afecțiunea asta. Are alt limbaj.

Rămân totuși deschis la experiențe, deschis la a primi oameni noi și frumoși, deschis și la a da drumul.

Față în față cu anxietatea

Față în față cu anxietatea

by Adina · feb. 16, 2021

Cum ar fi ideal să fie tratată anxietatea?

De cele mai multe ori, speriați (mai ales de un atac de panică) oamenii se prezintă de urgență la spital. Acolo se administrează calmante, eventual calciu. Cât de potrivită vi s-ar părea abordarea unei explicații simple asupra cauzei pentru simptomatologia fizică cu care se prezintă? Mă gândesc că este mult mai liniștitor, securizant pentru această persoană să știe, să fie îndrumată cu tact, cu bun simț către o altă tipologie de intervenție, cea psihologică. Pacientul urmează controale medicale care să excludă o altă cauză fiziologică pentru simptomatologie, deși necesare până la un punct, acestea ajung să anxieteze și mai mult. Își face în felul acesta loc, gândul că dificultatea lui nu are rezolvare, văzând mai ales că apare, reapare simptomatologia somatică.

Pe lângă multiplele „căutări” la specialiști, cireașa de pe tort este internetul. De parcă nu era destul de complicat deja, cauți explicația pentru simptome pe internet, unde te contaminezi cu alte simptome, cu alte experiențe ale altor persoane. Nici nu e de mirare că se intensifică. Cam așa începe șirul: interpretare catastrofică, controale la specialiști din diverse domenii, asimilarea de informații luate din surse nesigure sau din experiența altora, nicidecum să cauți în propriul scenariu de viață. La toate acestea se adaugă și vorbe „încurajatoare”: „Ce te mai alinți…Astea-s probleme? N-ai nimic. Termină cu tâmpeniile.”

Încercările eșuate de a găsi cauze, lupta cu modul în care te simți atât fizic cât și psihic, pot duce către apariția sentimentului de neputință: Sunt înfrânt.

Ce e cel mai dificil este acceptarea suferinței emoționale. Pacientul vine de cele mai multe în cabinetul psihologic cu accentul pus strict pe cauza fiziologică, deși rapoartele medicale arată că nu sunt probleme la nivelul sănătății fizice.

Lupta într-adevăr există în această persoană, numai că inamicul este considerat propriul eu. Pe ce te concentrezi? Pe încetarea acestei lupte și pe raportarea în mod realist la tot ceea ce simți. Schimbi perspectiva și odată cu ea, ieși din tiparul de monitorizare a tuturor simptomelor, dispar toate interpretările catastrofice. Accentul trebuie pus pe autoresponsabilizare. Ieși din rolul de victimă și afli că ești singurul capabil să resemnifice scenariul.

Este o mare diferență între focusarea exclusivă asupra simptomului și a cunoaște cu adevărat anxietatea. A te împrieteni cu ea, să o îngrijești, să o înțelegi, așa se transformă și ea. Dacă atenția e asupra durerii psihologice, asupra a ceea ce înseamnă pentru tine, nu ajută mai mult?

Responsabilizarea pentru propria schimbare este cheia. De ce? De multe ori cauți fără să-ți dai seama, chiar și în terapeut un om pe care să îl iei în echipa Pro frică, un sprijin care să întărească de fapt toată această frică. Acestei persoane îi este frică să rămână singură cu ea, să se privească, îi e frică de ceea ce simte. De ce? Frica asta i-a adus de atâtea ori tulburări gastro-intestinale, amețeli, dureri de cap, dureri musculare, dificultăți în respirație sau hiperventilație, palpitații, transpirație ș.a dându-i peste cap efectiv viața. Nu știe cum să între în contact autentic cu sine, devine atât de atent pe simptom încât nu mai știe cine e fără el, nu se mai vede altfel. Până la urmă, dacă tragem împreună o concluzie, această persoană este speriată de fapt, de ea însăși și caută ajutorul în exterior.

Dacă ești anxios știi deja la ce mă refer când zic Tensiune interioară. Știi cum e cu ea? Ai fost vreodată avertizat în trafic de vreun alt șofer binevoitor că este ceva în neregulă la mașina ta? Ei bine, asta face prin intermediul tensiunii, inconștientul. Dacă ești destul de receptiv și prinzi mesajul din prima, te vei ocupa de a face schimbările necesare. Însă, fiind mai ușor să lucrezi numai la suprafață, superficial devenim cu timpul surzi la semnalele interiorului. Dacă ești surd la primul nivel de mesaje, inconștientul recurge la altele, bolile. Pe astea nu prea le poți ignora.

Balansul emoțiilor și starea de observator

Balansul emoțiilor și starea de observator

by Adina · feb. 16, 2021

Controlul emoțiilor. Ce subiect interesant! Ironic zic, cumva apare peste tot.

Imaginează-ți o emoție, un sentiment. Acum imaginează-ți un pendul (bobițele acelea și suportul) legănându-se liber. Cu cât mă concentrez mai mult pe o direcție, cu atât îi ofer mai multă putere să se balanseze în partea cealaltă.

Văd asta cu emoția, fix ca pendulul. Emoția se balansează. E inevitabil. Nu ai fericire, bucurie și atât. Clar poate să-ți placă o parte mai mult decât cealaltă. Cu toate că încerci să lupți contra cursului natural al balansului și să-l aduci spre acea parte preferată, dai mai multă putere să se ridice spre cea pe care nu o placi. Mai devreme sau mai târziu ajunge și acolo. Dar, ar putea să ajungă fără o putere intensificată.

Ce alte opțiuni mai vezi? Excluzând să iei bobul și să îl tragi într-o direcție. Cred că am putea să escaladăm cumva firul și să privesc de pe suport mișcarea naturală a acestuia. Fiind aici înseamnă că permit pendulului să se balanseze, nu îmi risipesc energia și nu dau nici mai multă putere părții pe care nu o agreez. Nu-ți mai e rău de mișcare, tot ducându-te dintr-o parte în alta, dar mișcarea e în continuare acolo. Cum se schimbă oare viața din a fi pe acel bob, la a fi pe suport?

Cum ai traduce asta? Să lași emoțiile să se întâmple, dar nu să devii una cu ele, cumva ieșind din balansul toxic și doar privindu-l mișcându-se natural. Le lași să se manifeste, dar nu să fii în carusel, ci o conștientizare, o acceptare a lor? Să nu te încrâncenezi numai pe ceva pozitiv și să refuzi să accepți și cealaltă față a medaliei, să mă prefac că nu e, că nu simt, să fug….

De vorbă cu umbra mea

De vorbă cu umbra mea

by Adina · feb. 2, 2021

Vine un timp în care nu că te descoperi, ești forțat să te descoperi.

Hopa! Unde am ajuns, cine sunt, ce s-a întâmplat cu mine, că am amețit. Nici eu nu știam asta despre mine, habar n-aveam că pot să reacționez așa în tot felul de situații. Rușine, jenă, nervi, surprindere, lacrimi de nervi, lacrimi de fericire, mândrie și tot felul de emoții și de trăiri.

Habar n-aveam că eu mă pot enerva așa. Mereu am fost calm/ă. Habar nu aveam că iubirea poate fi și așa. Habar nu aveam că pot iubi și altfel. Habar nu aveam că același lucru pe care- l știam, stârnește altceva în mine acum.

Mă văd și zic: ai ajuns și până aici. Acum încotro?

Nu m-am cunoscut, oare, îndeajuns până acum? Sau de unde au apărut toate informațiile astea noi despre mine? De parcă brusc am descoperit că în spatele bibliotecii sunt camere ascunse. Fix așa ca în filme. Miști o carte și nimerești în mijlocul secretului, se deschide o nouă cameră în spate. Ceva ce era acolo, dar nu știai. Acum că știi, ce e de făcut?

Să poți să pui cartea la loc și să te prefaci că nu ai descoperit nimic, să continui viața la fel cum o știai, cum te știai, sau să începi (temător ce-i drept, necunoscutul nu e ușor), să pășești și să vezi ce e și acolo.

Identitatea, lupul care se teme de urlet, bufnița care se teme de întuneric, vulturul care se teme de cer…Cu toate că asta îi împlinește. Teamă de propriul eu? Teamă de a descoperi ce mă ține pe loc, teamă de a descoperi ce mă poate duce înainte, teamă de potențial, teamă de ce descopăr acolo? Reașezarea în sine, ca două plăci tectonice care se mișcă și își caută locul. Oare câte mai descoperi astfel încât să schimbe forme asupra cărora te băteai cu pumnul în piept că sunt solide și nu se schimbă? Convingeri, idei înrădăcinate, prostii. Singura constantă e schimbarea.

E ok să nu fii tot timpul ok

E ok să nu fii tot timpul ok

by Adina · ian. 26, 2021

Presiune. Foarte multă presiune în ultimul timp pe noi.

Păreri despre cum ar trebui să fim, ce să facem, ce să simțim, ce să nu simțim, specialiști peste specialiști care mai de care cu teoriile lor. Mai nou vezi printre speakeri motivaționali cum efectiv te aleargă. Te aleargă, nu glumă. Nu sta! Nu plânge! Nu dormi mai mult! Trezește-te la cinci dimineața că așa se trezesc geniile planetei, dacă concurența doarme cinci ore tu să dormi trei, mănâncă sănătos, bea lichide, No pain, no gain… Mai zi tu ce alte ordine, sfaturi, alergări mai vezi, mai auzi…

De parcă eu nici nu contez acolo, contează obiectivele. Aha, brusc devin o listă de obiective, devin un om care nu știe să se relaxeze, care se biciuiește (metaforic vorbind) să tragă, să tot tragă, dacă stai să te oprești puțin parcă nici nu mai știi de unde, cum, când, spre ce ai pornit. Dacă mai ai nevoie de bagaj, dacă ai nevoie de altceva…Asta e, alergăm că na’. N-ai voie să simți asta, n-ai voie asta. Trebuie așa. Trebuie pe dincolo.

Unele zile sunt zilele alea triste. Le știi? Sigur. Uneori nici nu știi de ce ai o stare de tristețe, apatie, vrei să fii mai singur, poate vrei să stai mai mult în pat, îți faci un duș cald să te mai relaxezi, bei un ceai, un vin. Ăsta ești tu cel care își mai încarcă bateriile. Simt ce am nevoie să simt, că totul necesită a fi simțit. Apropo, știai ce deștept ești? Găsești mici soluții pentru orice, o cale de a detensiona. Hai să îți dau un exemplu: ai un stimul care e dureros, o experiență, ceva te întristează, ești coplești de emoții. Lacrimile sunt un răspuns involuntar, rolul lor este să te ajute în reglarea emoțională, și uite așa apar substanțele chimice care reduc durerea.

Apoi mai sunt zilele când simți că e toată lumea a ta, ai așa un feeling bun, asculți muzică tare, te îmbraci cu cele mai frumoase ținute, ești super productiv.

Ambele sunt necesare, ambele zile sunt importante. Sunt ceea ce ai nevoie la un moment dat, ascultă-te și atât. E ok să nu fii tot timpul ok.

De câte ori poți să o iei de la zero?

De câte ori poți să o iei de la zero?

by Adina · ian. 24, 2021

De câte ori poți să o iei de la capăt?

Există un punct Refresh și se pornește ceva de la zero? De la zero…Sau aduci cu tine lucruri, oameni, experiențe, momente grele, dificile, frumoase, intrigante, înfricoșătoare, atâtea și atâtea. Câte ai întâlnit și tu în viața asta de om…

Punct și de la capăt. Startul ăla poate fi în fiecare zi când te trezești. Soarele tot apare. Ori de câte ori deschizi ochii dimineața poate fi un nou început. Dar depinde ce înțelegi prin un nou început.

Cine ai fost, cine au fost, ce a fost în viața ta nu prea merge uitat, dar poate fi integrat altfel, poate fi resemnificat.

Câte lecții și câți oameni au trecut prin viața ta ca să fii omul de acum. Omul de acum. Cu tot ce însemni tu, vezi? Noul început nu știu dacă merge cu un nou eu, un nou eu sună superficial. E ca și cum neg tot ce am trăit, îmi neg lacrimile plânse, îmi neg râsetele, îmi neg toate îmbrățișările, săruturile, cărțile citite, îmi neg toți nervii și momentele în care credeam că nu mai pot și totuși iată-mă aici.

Se spune că ce nu te omoară te face mai puternic. Nu cumva te lipsește de orice merit fraza asta? Nu cumva tu ești cel care a reușit, prin propriile resurse să se poată descurca? Toată aprecierea e pentru tine. Ori dacă o luăm de la zero, ca și cum vreau să uit tot, nu fac decât să nu recunosc părți din mine, părți de care voi avea mereu nevoie.

Eu vreau să o iau de la zero și să uit tot dacă se poate. Să uiți ce? Alzhaimer nu ai. Zi-mi ce să uiți. Pe cineva, vreo durere, pe tine într-o anume situație, Am fost slab/ă. Am greșit, E vina mea, Mereu e vina mea. Vreau să uit cum m-am comportat, vreau să uit ce am dăruit și nu am primit. Vreau să uit. Iartă-mi sinceritatea asta prea directă, dar nu uiți nimic. Eventual depozitezi tot pe undeva, de unde vor apărea în viitor, toate camuflate în altceva. Vor găsi mereu căi să se agațe de alt om din viața ta, de altă experiență din viața ta, ca niște ciulini. Oare de ce mi se pare că se repetă tot? Parcă am mai trăit asta, și asta. E vezi, iată-ți răspunsul. Dacă fugi de ceva înseamnă că vine după tine, nu? Te aleargă, altfel n-ai avea de ce să fugi. Ia pune stop. Întoarce-te și ia prin surprindere emoțiile alea, sentimentele alea, oamenii aceia de care ai tot fugit. Își pierd din putere. Fugi de ceva rămas cum era văzut prin ochii tăi cel de acum ceva timp. Ia privește cu ochii celui care ești acum, un om mai puternic, mai înțelept, peste care au mai trecut câteva experiențe.

Cum se vede Bau-Baul de care ai fugit atâta timp văzut prin ochii tăi, cel de acum?

Dependență sau iubire?

Dependență sau iubire?

by Adina · ian. 10, 2021

Nu de multe ori se întâmplă să te încăpățânezi să rămâi alături de cineva deși toată intuiția ta strigă în disperare: ce tot faci? Alo? Ai văzut asta? Dar asta? E hai, bravo, zi că nici acum. Amuzant sau nu, e că tu observi, dar alegi să închizi ochii, sperând că poate-poate. Ei bine, poate ăsta e tare păcătos. Un „poate”, te poate ține și azi, și mâine și încă o lună într-un context în care nu îți ai locul.

Poate mâine e altfel, dacă fac asta sigur va fi cauză și efect, da, da știu eu asta. Poate dacă încep eu să ofer mai mult, mi se va oferi la fel. Sau joc la strategii, nu ofer nimic ca să stârnesc un interes. Am auzit și știu că indiferența atrage. Da, atrage câtă toxicitate nu poți să duci.

Nu poți închide ochii la nesfărșit, sau o faci până în momentul în care apare detașarea. Brusc sau treptat, poate nici nu îți dai seama, dar azi, mâine începi să te obișnuiești. Și sunt câteva variante: stimă de sine zero și rămâi acolo primind jumătate din ceea ce meriți, sau asta crezi că meriți, nu recunoști alt tipar de iubire față de cel întâlnit în familie, alegi la nesfârșit un om cu care nu ai un același limbaj al iubirii, validare, rană de respingere, rană narcisică: cum de nu face asta? Nu știe ce norocos/norocoasă e că mă are pe mine și totuși simt că mă respinge, nu îmi indeplinește nevoile, rămâi atârnat, sau pui stop.

S-a schimbat. Da, omul de lângă mine s- a schimbat. Cred că e ceva la mine. Sigur e din vina mea, sigur am făcut sau nu am făcut ceva bine. Nu mă mai place la fel. Ce să mai…zero interes, nu mai e ca la început.

De multe ori, în relația de cuplu, ce aștepți tu si realitatea partenerului se izbesc destul de tare. Ai asteptări și apare frustrarea, dar știi ce? Partenerul nu este responsabil pentru că nu sunt îndeplinite așteptările tale. Ale tale, numai ale tale. Ți-ai construit o imagine în minte și compari realitatea cu ea. În raport cu acea imagine, realitatea pare dureroasă, neadecvată, nu este suficient. Întrebarea este, tu iubești pe cineva real sau o imagine pe care ți-ai construit-o?

Suferi comparând setul de idei pe care îl ai înăuntrul tău cu realitatea din afara ta și observi că nu sunt identice. Să fie oare, o variantă bună să începi să vezi omul de lângă tine pentru cine este el? Așa cum este el? Chiar pe el și nu ce proiectezi tu a fi? Să te uiți la el/ea și să îl/o vezi cu adevărat, să auzi cu adevărat, să cunoști cu adevărat.

Iubire sau dependență? Grea întrebare pentru că e grea diferențierea. Hai totuși să venim cu posibile variante, încep eu, mai adaugi și tu pe parcurs.

Dacă e dependență, zic eu că e sentimentul de a fi prins undeva. Poate ți s-a spus, sau chiar tu ai zis: Viața mea nu are niciun sens fără el/ea. Nu pot să trăiesc fără tine. Asta trădează o frică de abandon, pe când într-o iubire te simți eliberat, pot să fiu cu tine, pot să fiu fără tine, dar aleg să fim împreună. În iubire am eu spațiul meu ai și tu spațiul tău personal, nu e sufocare, nu e fuziune. Accept că suntem diferiți, accept că ai nevoile tale așa cum și eu le am pe ale mele.

Dependența în relație se vede prin multă anxietate, printr-o stare de insuficiență în care te regăsești, pe când o iubire te face să te simți încrezător în tine, în forțele tale, în cine ești și în ce poți.

Dependența te face să îți fie frică și să vezi un potențial pericol în dezvoltarea omului de lângă tine: profesională, ascensiune socială, personală, pe când în iubire ai satisfacție, te bucuri văzându-i evoluția, îl încurajezi și ești un real suport. Evoluția lui nu te sperie că așa s-ar putea îndepărta de tine.

Într-o dependență cauți mereu să fii cumva anume, să fii așa cum și-ar dori sau consideri tu că ar avea nevoie persoana de lângă tine, pe când iubirea înseamnă să fii tu, atât.

Epuizare emoțională, o suferință surdă, asta aduce să fii dependent de persoana de lângă tine versus liniștea emoțională și a te simți în confort cu tine și cu ce se întâmplă în viața ta.

Într-o dependență nu prea mai știi cine ești. E despre celălalt. Ce vrea, ce îi place, ce nu îi place, ce își dorește, ce nevoi are, te îndepărtează de la propria dezvoltare, de la propriile visuri. Pe când în iubire, ne dezvoltăm amândoi, ne sprijinim, e despre fiecare în parte și apoi despre mine în relația cu tine.

Să-i permiți celuilalt să fie cine este, acceptare. Nu vreau să te schimb, nu vreau să te fac mai bun. Acum stau și te întreb, cât de „deștept” să fii să crezi că poți modifica tu, ceva ce se întâmpla numai spontan? Creșterea e spontană. Indiferent cât te chinui tu, nu faci altceva decât să te minți singur, nu știu ce plăcere primești dintr-o autoamăgire și dintr-o încorsetare a unui om, spunându-i și cerându-i să fie altfel: „Lasă că te învăț eu să fii așa, și să nu mai fii așa.” Super. Mult noroc la a îndepărta omul acela.

Am putea asocia relația cu o oglindă, să îți permită ție să fii cine ești, să îi permită și partenerului să fie ceea ce este.

« Pagina anterioară
Pagina următoare »

Copyright © 2025 · Adina Radu psihoterapeut