Actualitate

Fenomenului de tip bullying nu i s-a acordat atenția necesară, luând în calcul importanța pe care o are. Lucrurile au fost făcute de aparență, o lucrare la nivel de imagine și nicidecum esență.

Este cu atât mai îngrijorătoare pasivitatea noastră, având în vedere  faptul că, în general, copiii petrec mai mult timp alături de colegii lor, decât alături de părinți.

Spune-mi, ce înseamnă mediu securizant? Ce măsuri s-au luat la nivel de școli? Ce programe există la dirigenție? Recunosc oare profesorii elemente de bullying? Sunt instruiți pentru a vedea faze incipiente? Sunt instruiți pentru a nu spune numai: Liniște in clasă! când cel aflat la tablă este ridiculizat de cei din bănci?

„Aveam sânii dezvoltați încă de mică. Stăteam cocoșată în bancă și mă piteam să nu fiu scoasă în fața clasei. Am ieșit la un exercițiu de matematică și un coleg a început să îmi adreseze tot felul de jigniri și remarci la adresa corpului meu. Profesoara a zis numai: Liniște în clasă!” M. S 20 ani.

Istoria bullyingului este simplă. Locație: orice tip de societate. Durata: de când există ea. Scop: a apărut ca o formă de adaptare evolutivă, a dobândi statut și dominare. Așa obțineai resurse. Ce s-a întâmplat de există totuși și în zilele noastre? A rămas în inconștientul colectiv ca fiind o cale prin care câștigi resurse și îți asiguri supraviețuirea.

Indiferent de mediul de proveniență, de statusul educațional, financiar, informațiile despre bullying trebuie să ajungă la fiecare. Cât mai simplist dacă se poate. Educând o generație de părinți acum, salvezi toate generațiile viitoare.

Despre Bullying. De la A la Z

Bullying-ul este definit ca un act agresiv, comportamente agresive realizate în mod intenționat. Agresorul poate să fie unul singur sau un grup. Realizeaza în mod repetat acțiuni agresive asupra persoanei pe care o reperează drept victimă.

Nu e necesar să fie o agresiune fizică: lovire, furt ca să fie considerat bullying. Mare atenție la cea verbală, la abuzul psihologic. Mare atenție la tot ce e agresiune indirectă, ca de exemplu: răspândirea de povești cu conținut rușinos despre cineva, agresiune socială – făcută pentru a deteriora stima de sine, statutul social, relațiile cu ceilalți, excluderea socială: a spune altora să nu interacționeze cu acea persoană.

Cu toții cunoaștem găști de băieți care intimidează într-un mod agresiv persoanele pe care le consideră mai slabe decât ei, mai puțin încrezători în sine și îi obligă să le aducă dulciuri, țigări chiar și bani amenințându-i că altfel le-ar distruge echipamentul școlar, temele, că îi fac de râs în fața celorlalți.

În rândul fetelor, cel mai adesea se întâmplă să își izoleze victima de grup, să facă un pact între ele să nu vorbească cu ea. Dacă este vorba de școala, să nu se așeze la ore alături de ea, să răspândească zvonuri, să ridiculizeze lucruri de care tinerele sunt conștiente cum ar fi procesul lor de dezvoltare, aspecte ce țin de corpul lor, haine, încercările de a se machia, preferințe sexuale sau injurii legate de sexualitatea acesteia, scrieri în toaletele școlii în care este ridiculizată. În astfel de cazuri, teama nu este de violența fizică, ci de izolare, singurătate, condamnarea ei zilnică.

Abuzatorul poate fi unul singur, sau un grup, așa cum menționam mai devreme. Ei se situează în general ca lideri, pot fi cei care recrutează și care îi încurajează și pe alții să li se alăture. Sunt și cei care, după părerea mea, se alătură lor chiar dacă nu sunt 100% de acord, dar o fac pentru aprobare și apartenență la grup, frica de a fi ei la un moment dat cei abuzați.

Delicvența juvenilă

Persoanele care agresează au o personalitate agresivă, o nevoie puternică de a domina, o atitudine favorabilă față de agresiune și obțin plăcere în urma intimidării și a recrutării altora în a fi după modelul lor. Au un nivel al empatiei scăzut și o lipsă a sentimentului vinovăției. 

Legat de mediul familial al acestora, în general, nu sunt apropiați de părinții lor, spun că acestora nu le-a păsat de ei, au părinți care întâmpină probleme în căsnicie, au folosit metode nepotrivite de creștere, au atitudini autoritare.

Asupra relațiilor lor își pune amprenta conflictul. Au parte de conflict în relația cu părinții. Pot învăța comportamentul agresiv din contextul familial și să adopte același tipar în relațiile sociale. Nu primesc suficientă atenție acasă. Întâmpină dificultăți în a își face și menține prieteni, în a avea și menține mai târziu un loc de muncă. Au risc crescut pentru consumul de alcool și substanțe. Aleg să îi intimideze pe ceilalți pentru a se simți mai  bine cu ei înșiși.

Identificarea timpurie a predictorilor delicvenței are un rol crucial în prevenția acestui fenomen.

Prevenția se realizează după un model integrativ, se ține seama atât de factori de risc social, ca de exemplu legi și norme favorabile, lipsa de organizare a comunității, factori familiali cum ar fi un istoric infracțional, dificultățile din interiorul familiei, divorț, violență domestică, o atitudine aprobatoare în ceea ce privește violența, abuz, supravegherea precară a copiilor, pedepse dure, factori școlari: abandonul, absenteismul, comportamentul din timpul orelor, factori individuali: prieteni cu atitudini delicvente, trăsături de personalitate care duc la marginea delicvenți, inițierea de la o vârstă fragedă.

Eșescul școlar înregistrat încă de la vârste fragede poate fi considerat un predictor pentru dezvoltarea unui comportament tipic delicvenței. O bună dezvoltare educațională poate combate infracționalitatea.

Cercul de prieteni poate dicta traseul urmat: prietenii delicvenți măresc șansa implicării în comportamente inadecvate social, la polul opus fiind cei cu prieteni care condamnă aceste tipare comportamentale.

Este de luat în calcul, că mulți adolescenți pot renunța la astfel de comportamente odată cu maturizarea și scăderea nivelului de impulsivitate, crescând astfel autocontrolul.

Psihologia infracțională a găștii

Este nevoie ca un membru al găștii să sugereze, ca mai apoi întreg grupul să-și focalizeze atenția asupra potențialelor victime.

Grupul creează anonimitate, sentimentul de responsabilitate personală se diminuează fiind o acțiune la nivel colectiv. Conversația și eventualul consum de alcool favorizează și incită la comportamentele agresive, se îndeamnă unul pe altul, primind plăcere din aceste acte violente.

Apartenența la o gașcă aduce influențe considerabile asupra individului, efectele văzându-se în modificarea modului de gândire și a comportamentului. Aceștia pot face lucruri pe care de unii singuri nu le-ar face. Spiritul de imitație potențează capacitatea de a fi influențat.

Trăsăturile individului se pierd în favoarea unității psihologice a găștii, astfel că acești tineri care se află într-o gașcă, gândesc, simt și acționează conform acesteia.

Gașca dezinhibează încât vezi cum ies la iveală cele mai primare trăsături ale unui om.

Inteligența, un factor de luat în seamă?

Inteligență sau statut socio- economic? Care este cel puternic predictor?

Nivelul scăzut al inteligenței poate corela semnificativ cu o incapacitate de a putea anticipa consecințele faptelor cât și vătămarea, daunele pe care le poți produce altor persoane.

Desigur, există diferențe între deținuții violenți cu IQ scăzut și clasificarea inteligenței în funcție de tipul de infracționalitate comis, persoanele cu un nivel ridicat de inteligentă pot opera la nivel greu de detectat.

În ceea ce-i privește pe cei considerați victime, în general sunt anxioși, sensibili, cu o stimă de sine scăzută. Cei care au o reacție emoțională ca de exemplu: plâng, fug, sunt supărați și nu au pe nimeni care să le țină partea sunt ținte repetate ale agresorilor.

Victimele s-au dovedit a avea riscuri mai mari în ceea ce privește problemele somatice ca de exemplu: răceala sau psihosomatice cum sunt durerile de cap, de stomac, dificultăți ce țin de somn. De asemenea, pot dezvolta tulburări anxioase, fobice, depresie. Se situează la un nivel ridicat al riscului de suicid și autovătămare.

Se remarcă dificultăți în a își face și menține prieteni, a avea un partener de viață sau suport social, fenomenul de bullying contribuind semnificativ la apariția și dezvoltarea anxietății sociale, lucru întâlnit de mine în cadrul orelor de terapie. Fenomenul este asociat cu absenteismul școlar și la locul de muncă.

Aceste experiențe de intimidare pot modifica răspunsuri cognitive la situații pe care le resimt amenințătoare, ca de exemplu hipervigilența la orice stimul, indiferent de puterea lui.

 Fii acea persoană care vede ce se întâmplă și intervine!

Mulți copii, adolescenți suferă în tăcere. Sunt reticenți în a le povesti părinților sau profesorilor experiențele lor, de teama consecințelor sau din cauza rușinii.

Persoanele care iau la cunoștință sau observă în mod direct astfel de situații pot face o diferență semnificativă prin implicare și nu pasivitate.

Tinerii care sunt intimidați, amenințați se simt adesea și mai singuri pentru că există martori care nu intervin. Când tu nu intervii, nimeni nu intervine, acea persoană poate simți că nu îți pasă sau aprobi ce se întâmplă.

Persoanele cărora li se ia apărarea manifestă mai puține simptome anxioase și depresive.

Noi putem acționa într-o asemena situație prin a schimba subiectul sau prin a pune întrebări referitoare la comportamentul pe care îl are agresorul. În situații mai puțin grave, se poate folosi și umorul pentru ca acea conversație sa fie redirecționată, să se ventileze într-un fel tensiunea iar focusul să nu mai fie asupra bullying-ului.

Dacă sunt mai multe persoane care nu aprobă acel comportament, ar trebui să își expună părerea, să intervină, pentru că puterea grupului este una mare.

Spuneți-i persoanei care este victima acestor agresiuni că nu sunteți de acord cu ceea ce se întâmplă și că vă pasă, încurajând astfel exprimarea.

Bullying-ul direcționat asupra unui copil îl poate face pe acesta să se simtă neajutorat. Va dori poate să se descurce singur pentru a avea acel sentiment de a fi în control, să nu fie perceput slab. De asemenea, se tem că împărtășind cuiva ce li se întâmplă, agresorul se poate răzbuna pe ei. Aceștia percep bullying-ul ca pe ceva umilitor, poate nu vor vrea să se afle ce li se întâmplă.

Sunt și părinți cărora copilul le spune, dar reacționează la rândul lor agresiv „Cum de l- ai lăsat să-ți facă așa? Lasă că asa îți trebuie. Meriti dacă ești prost și slab.” Poate vor fi chiar pedepsiți.

Este deosebit de important să le arătăm că sunt sprijiniți.  Dacă cer ajutorul asta nu înseamnă că sunt slabi, din contră, sunt puternici.

Să reacționezi cu violență la violență, nu te face cu nimic diferit, sau ți se pare că acționezi pentru o cauză, sub umbrela moralității?

De același suport emoțional ar trebui să beneficieze și cei numiți agresori. O astfel de atitudine față de o altă persoană nu poate proveni de pe un fundal sănătos, fără probleme emoționale, comportamentale. Nu pot forma relații armonioase. Știm bine că sănătatea relațiilor și socializarea contribuie la menținerea sănătății mintale și fizice.

Așadar, intervențiile se pot concentra asupra copilului care agresează, cu atenție asupra problematicii comportamentului agresiv, a abilităților sociale și a capacității de rezolvare a problemelor de ordin social.

Și asupra celui agresat, ca metodă de prevenire prin exersarea abilităților necesare de gestionare a conflictelor, a situațiilor sociale și mai ales dacă există o anumită problematică care să conducă spre a fi agresat în mod direct. Consilierea acestuia nu trebuie să fie axată pe conturarea unui profil de victimă, ci pe creșterea acestuia, pe creșterea independenței și a autonomiei.

Să ne concentram strict asupra copilului nu este suficient. Bullying-ul reprezentând o problemă relațională, se vindecă tot prin intermediul relațiilor, astfel încât ne concentram asupra relațiilor lui cu părinții, dar și cu colegii, acestea fiind cele două medii sociale primordiale ale copilului.

Bullying la vârsta adultă deghizat în glume nevinovate

Dacă credeai că bullying-ul se termină prin fazele adolescenței, tinereții, mare greșeală faci. El apare la vârsta adultă, foarte ușor deghizat în glumițe, remarci camuflate la adresa unei persoane. La fel, se fac coaliții, numai că nu se mai numesc găști, se numesc colegi de serviciu. Se numesc persoane cu rețele de socializare care sub anonimatul pe care îl oferă un cont și un ecran jignesc.

Bullying-ul se adaptează, își schimbă forma, și uite așa poți vorbi despre cyberbullying.

Sunt oameni care folosesc telefonia mobilă, internetul pentru a umili și aduce suferință altora: email-uri, apeluri telefonice, mesaje pe telefon sau pe rețelele de socializare, site-uri, folosirea identității altuia pentru a îi face rău, excluderea de pe anumite grupuri de socializare, mesaje vulgare, amenințări cu privire la denigrarea cuiva prin a distribui conținut cu caracter fals sau rușinos.  

Și în cadrul cyberbulying-ului apar simptome depresive, anxioase, ideații suicidare, slabă concentrare, sentimente de neputință, stimă de sine scăzută.

  

Purtarea măștii de protecție a stârnit ample controverse. Taberele s-au împărțit în cei care se conformează regulilor și în cei neîncrezători. Ce îi diferențiază pe aceștia? Unii au o nevoie puternică de a evita greșeli, au foarte mult autocontrol și pot funcționa după structură și ordine. De cealaltă parte, sunt cei sceptici, cei dispuși să își asume riscuri. Vorbim despre moduri de gândire, niciunul dintre ele nu poate fi catalogat drept bun sau rău, dar influența asupra comportamentului individual se răsfrânge până la nivel de națiune.

Dacă privești la nivel macro purtatul măștii, România este o țară mai permisivă față de alte țări unde regulile și structura sunt mai rigide, cetățenii sunt învățați să nu „depășească linia”.

La nivel micro, copiii tăi cum sunt învățați? Să respecte sau să conteste regulile? Tu cum ai fost învățat?

Nu poți lăsa neobservată influența socială și efectele ei care se văd în uniformitate și conformare versus rezistența la influența normativă: reactanță.

Influența socială generează presiune și oferă modele dominante de atitudini. Sunt contraste între a tinde spre similaritate și lupta pentru a fi distinct.

Tendința spre uniformitate este dată de către presiunea normativă și de înclinarea noastră de a imita, chiar și de compararea socială. Imităm un model de prestigiu. A imita implică mai puțin efort decât a crea. Imităm pentru a nu fi respinși de comunitate, știindu-se că cei cu un spirit deviant ajung foarte ușor respinși.

Istoricul acestei țări, experiențele ei. Fie că vorbim de traumele unei nații la nivel colectiv, la nivel de inconștient colectiv, războaie, stres, boli și modul în care au fost gestionate își pun amprenta.

COVID- 19 a accentuat toate aceste înclinații, punându-ne sub greutatea expresiei: Binele meu depinde de tine!

Ei bine, acum binele unei întregi comunități depinde de structuri, de reguli. Poate celor obișnuiți cu rigurozitatea li se pare ușor să se conformeze la noul mod de viață, însă altora li se poate părea o încălcare a autonomiei personale, ceea ce e o provocare.

Să vorbești în termeni de bine și de rău trăsăturile oamenilor, nu știu dacă este tocmai o soluție bună, ba din contră, nivelul opoziționismului va crește. Cât de mult așteaptă cei care sfidează orice regulă un conflict de acest gen? Cât de frustrant e pentru cel care se conformează cu ușurință, să poată privi nonjudecativ pe cel nonconformist? Cei nonconformiști pot avea și ei un rol de jucat. Pot crea noi căi de a sta conectați în acest context al distanțării, pot inventa lucruri distractive pentru timpul liber pe care îl petreci acasă.

Relaxarea regulilor pentru unii înseamnă eliberare, pe alții îi vulnerabilizează. Și totuși, purtatul măștii a rămas.

Sunt și tipare de personalitate mai înclinate spre a nu purta masca de protecție, dar trăsăturile acestea le avem fiecare dintre noi. Important este vârful predominant, abia atunci, dacă există scoruri înalte putem vorbi despre o tulburare de acest tip.

Vorbim despre un pattern independent (Totul pentru sine!), antisocialul ( cunoscut popular spre psihopatie) care are drept trăsătură centrală- nonconformismul. Nu respectă normele, nu are control și nu știe a doza, e impulsiv, reacționează imediat, nu se adaptează. Psihopatia vine cu o desconsiderare a principiilor etice, cu lipsa rușinii și a empatiei, incapacitate de a simți vinovăție și un mare egoism.

Pe lângă aceștia, se pot remarca structuri de tipul Paranoid, extrem de suspicios cu intențiile oricui, contestă abilitățile și scopul autorităților. Este mereu irascibil. De asemenea, se pot remarca tipare narcisice sau machiavelismul, cu răceala lui afectivă.

Cadrele medicale au fost supuse dintotdeauna unor provocări în ceea ce privește sănătatea mintală și fizică. Nimic nou, toți știm asta. Stres, nivel ridicat de responsabilitate, interacțiune neîntreruptă cu pacienții, un nivel al compasiunii care necesită a fi ridicat. Fiecare, în propria-i manieră, a depus efort să învețe cum să trăiască cu acești factori de stres.

Ca să eviți burnout-ul, o soluție este stabilirea unor granițe între muncă și viața personală: când să fii/ să nu fii disponibil. Ce se întâmplă totuși când apare o pandemie și totul capătă alte valențe? Fugi? Nu poți să fugi. Te sperii? E normal, dar tu ești denumit SuperEroul.

Are voie un SuperErou să simtă teamă?

Da, și totuși curajul o învinge. Însă nu e de ajuns. Sindromul epuizării profesionale este cât se poate de real, mai ales într-o profesie de ajutor.

Să îți pese prea mult. Există asta și de asemenea, există o epuizare venită pe fondul compasiunii. Să vezi lucruri terifiante, să fii poate singurul apropiat al pacienților ținând cont de izolare, să îți fie la rândul tău greu, pentru că efectele acestei pandemii sunt simțite de către toți. Să fii stâlp pentru cel de lângă tine, deși ai și tu suferința ta.

Sunt condiții care variază acum, imprevizibilul e la el acasă.

Se confruntă cu ore prelungite de muncă, grijă și teamă excesivă în privința contaminării, vinovăție că s-au infectat sau au infectat, izolarea de familii și lipsa unui suport emoțional.

O zi de acum diferă enorm față de cea din februarie. Cum? Multă anxietate, frică, stres acut, depresie, insomnii. Se văd traume zilnic. Personalul cel mai apropiat de cei infectați este mai predispus la stres postraumatic. Vorbim despre a fi împinși la mai mult decât pregătirea lor, a face decizii de viață sau moarte. Stigmatizarea socială poate agrava contextul deja mult prea dur pentru cadrele medicale.

Burnout se vede în sănătate psihică și fizică precară. Pot să apară dureri musculo-scheletice, dificultăți gastrointestinale, dureri de cap. Se confruntă cu pierderea motivației, absenteismul, epuizarea. Pot resimți frustrare, sentimente de negativism, toate acestea ducând la reducerea eficacității profesionale. Activitatea profesională te suprasolicită încât rămâi fără resurse.

Pandemia continuă, iar oamenii încep să devină obosiți, plictisiți de aceste îndrumări, mărind temerile personalului medical.

Suportul emoțional pentru aceștia este vital, ținând cont că ei sunt învățați să îl ofere și mai puțin să îl primească, nefiindu-le ușor să ceară ajutor.

Vorbindu-se acum despre educația sexuală s- a deschis cutia Pandorei: păreri contradictorii, jenă, rușine, mituri, convingeri dezadaptative.

Se încearcă intrarea pe un drum al cunoașterii autentice, însă până acum educația sexuală e caracterizată prin confunzie. Este grea asumarea responsabilității inițierii unui proiect care stârnește controverse. De ce? Pentru că ne lovim de o problematică cu implicare transgenerațională: mentalitatea copiilor de azi depinde de cea a părinților.

S-a pus în vedere faptul că părinții pot face cereri pentru a își înscrie copilul la aceste ore de educație. Ce nu s-a discutat este că exact acelor copii din familii defavorizate, care au urgentă nevoie, li se interzice accesul la informație. Părinții nu vor face aceste cereri.

Până la educarea copiilor, este necesară educarea adulților: Ce înseamnă educație sexuală, ce presupune ea, astfel încât să nu se îngrijoreze. Nu poți veni cu o inovație (deja normalitate de foarte mulți ani în alte țări) care să depindă de acele persoane care nu au avut parte la rândul lor de educație sexuală. Așadar nu e nimeni de învinuit. Termenul de sexualitate ar trebui explicat, ca mai apoi să fie înțeles corect.

Programa educației sexuale are nevoie de o intervenție multidisciplinară din partea specialiștilor, astfel încât informația să fie în pas cu psihologia dezvoltării umane. Informațiile se relevă gradat, în funcție de vârstă. Copiii și adolescenții vor cunoaște etapele prin care vor trece, vor avea suport informațional referitor la schimbările emoționale, fizice astfel încât anxietatea de necunoscut va scădea.

Curiozitatea de a descoperi sexualitatea există indiferent de orice. Astfel, educația sexuală nu poate decât să furnizeze, într-un mediu securizant, informații adaptate nevoilor copilului, adolescentului, de ce nu și adultului din categorii defavorizate, părintelui.

Ce e mai bine? Să fie descoperită cu ajutorul prietenilor care au la rândul lor informații din alte părți, sau din ceea ce văd în familii de unde pot prelua informații dezadaptative, convingeri disfuncționale: Femeia e de vină dacă bărbatul merge la altele. Femeia nu trebuie să simtă plăcere, trebuie numai să își satisfacă bărbatul. Dacă nu are orgasm, e frigidă. Femeia nu trebuie să ceară sau să vrea. Bărbatul trebuie să poată întotdeauna, altfel nu e bărbat. Bărbatul își arată masculinitate prin agresivitate. Dacă te masturbezi e păcat, te vede Dumnezeu. Nu pune mâna! Nu îndrăzni! Nu vorbi! Se lasă greu la început, dar după îi place ș.a ? De la vloggeri? (Vezi cazul recent în care se instigă și se normalizează abuzul minorelor.). Existând educație sexuală, copiii și adolescenții pot selecta și separa informațiile.

Vorbim până la urmă de neacceptarea sau menținerea în latență a unei părți constitutive ale identității noastre, identitatea psihosexuală. Prin această timiditate în a lua inițiativă în privința educației sexale, se transmite mesajul că este ceva rușinos, jenant, nepermis. Se neagă o dimensiune a identității de sine: cea sexuală, care se încadrează la fel de natural lângă cea fizică, psihologică, profesională, familială, socială, culturală.

Educația sexuală nu este despre Kamasutra, ci despre acceptare de sine, construirea unei imagini de sine realiste, despre relații sănătoase ajungându-se până la efecte pozitive la nivel social.

O educație sexuală absentă se poate număra printre cauzele apariției traumelor sexuale, disfuncțiilor? Să fie oare un punct de start? Se creează un cerc vicios: lipsa educației sexuale, traume sexuale infantile și disfuncții sexuale mai târziu.

Printre cauzele fiziologice, disfuncțiile au si cauze psihice: frici, mai ales convingeri și atitudini despre sexualitate introiectate prin intermediul modelului parental, al interacțiunii cu persoanele semnificative, identitate psihosexuală nedezvoltată, experiențe traumatizante, lipsa educației sexuale.

Educația sexuală poate lupta cu combaterea convingerilor dezadaptative, cu deculpabilizarea sexualității. Contribuie la recunoașterea comportamentelor și atitudinilor de tip abuziv. Copiii și tinerii învață că sunt stăpâni pe nevoile lor, că pot refuza ce le creează disconfort sub orice formă, putând semnala aceste lucruri.

Vorbim de educație sexuală până la nivelul de pilon al sănătății relațiilor adulte, până la nivel de cuplu unde dinamica sexuală este influențată de aspecte individuale ale celor doi.

Scârțâim la capitolul educație sexuală, caracterizată la momentul actual prin confuzie, comparativ cu alte state unde se formează și reactualizează programe speciale pentru persoanele cu dizabilități.

Cum? Există și așa ceva?  „Dăm confuzie totală” celor care se află la cârma aprobărilor în acest moment.

Persoanele cu dizabilități intelectuale, caracterizate prin limitări semnificative atât în funcționalitatea intelectuală cât și în comportamentele adaptative, învață mai greu ca rezultat al limitărilor intelectuale.

Drept consecință a lipsei educației sexuale formale, adaptate nevoilor lor sunt predispuse la un risc mai mare al abuzurilor sexuale, bolilor cu transmitere sexuală. Duc lipsă de aptitudini necesare formării unor relații sănătoase, de granițe sexuale care să împiedice exploatarea lor sexuală. Le lipsesc informații cu privire la utilizarea metodelor contraceptive și consecințele neutilizării lor. Nu au antrenamentul recunoașterii aptitudinilor sociale, ce este permis și ce nu în spațiul public. Au nevoie de prevenție și recunoaștere a abuzului sexual, informații despre orientarea sexuală.

Având în vedere că aceste persoane vor intra în viața de adult cu roluri în societate, devine și mai importantă educarea lor sexuală. Este necesară atragerea atenției asupra faptului că deși au dizabilități, rămân ființe sexuale, cu multe consecințe la nivel social.

Programele de educație sexuală pentru cei cu dizabilități, la momentul actual, par inutile, inexistente. Sunt încărcate cu mituri și prejudecăți. Lipsa educației sexuale poate fi catalogată drept încălcarea drepturilor omului: accesul la informație.

Val de rușine, pudism de mâna a doua asupra necesității educației sexuale, dar se consumă zilnic industria pornografică

Industrie de unde tinerii învață și privesc un sex mecanic, lipsit de afectivitate, emoție, unde se pune accent pe performanță și mai puțin pe intimitatea emoțională, latura umană. Învață de aici standarde false, ducându-se la anxietate de performanță, o imagine de sine slabă, negativă.

Pornografia expune tinerii la noțiunile nesănătoase de sex și relații. În timp ce copiii și tinerii sunt ființe sexuale și merită materiale adecvate vârstei în ceea ce privește sexualitatea, pornografia este un educator sărac și într-adevăr periculos.

Pornografia, în special reprezentările sexuale ale fetelor și ale femeilor, le pot încuraja pe acestea să se privească în primul rând în termeni sexuali, să-și echilibreze valoarea și atractivitatea cu un standard restrâns de atractivitate fizică și să se considere obiecte sexuale – să se concentreze asupra interesului sexual al altora, mai degrabă decât asupra propriilor dorințe și interese.          

Expunerea la pornografie este legată de agresiunea sexuală masculină împotriva femeilor

Vizionarea adictivă a materialelor violente sexual mărește acceptarea de către spectatorii de sex masculin a miturilor violurilor și le erodează empatia față de victimele violenței. De asemenea, cei care vizioneaza în mod adictiv materiale pornografice violente, afirmă că ar viola sau agresa sexual o femeie dacă nu ar exista consecințe.            

Expunerea la pornografie poate crește vulnerabilitatea copiilor și a tinerilor la abuzul sexual și exploatarea sexuală.

Protejarea copiilor de latura pornografică nu înseamnă protejarea copiilor de sexualitate. De fapt, menținerea ignoranței sexuale a copiilor încurajează abuzul sexual și sănătatea sexuală și emoțională săracă.

Pornografia este de cele mai multe ori prima modalitate prin care aceștia învață despre sex, despre propria lor sexualitate, preferințe, dorințe extrase prin filtrul a ceea ce au vizionat. Desigur, aceasta creează o viziune mecanică, lipsită de emoții asupa contactului sexual, în pornografie lipsind partea umană, emoțională, atașamentul.

Majoritatea a folosit pornografia pentru ʻʻa aflaʼʼ ce înseamnă sexualitatea feminină, ce doresc si ce așteaptă acestea de la sex. În concluzie, aceștia extrapolează ceea ce se întâmplă în scenele pornografice la întreaga categorie de femei, așteptându-se ca toate sa aibă aceleași preferințe și caracteristici.

Deși aceștia pot învăța informații bazale ce țin de procedeul sexual, această învățare se extinde și la idei de genul: femeile vor sex tot timpul, mai multe femei sunt mai bune decat una, femeile de obicei vor ceea ce și bărbații vor.

Avem de-a face cu o perioadă în care suntem puși față în față cu pericolul. Cu teama, frica paralizantă sau nevrotică, cu incertitudinea. Cum lupți cu un inamic invizibil?

Nu e de condamnat să ne temem că viața ne este pusă în pericol, și prin urmare omul simte că trebuie să facă ceva pentru a se simți în control. Dintotdeauna supraviețuirea a depins de frică, cea care ne învață cum să reacționăm imediat ce ne întâlnim cu un pericol.

Cumpărăturile acestea duse la extrem, oferă o senzație de control asupra unei situații în care el lipsește cu desăvârșire.

Credința că unui eveniment dramatic este necesar să îi oferi un răspuns la fel de dramatic. În astfel de situații oamenii simt nevoia de a reacționa, de a face ceva direct proporționat cu perceția asupra nivelului crizei actuale.

Principala măsură de protecție, așa cum a fost recomandată, este spălatul pe mâini, dar pentru mulți acest lucru este ceva banal, comun. Cum să fac față unui asemenea eveniment dramatic numai cu atât? Evenimentul dramatic, conform lor, necesită un răspuns pe măsură.

Văzându-i pe alții cumpărând în cantități mari crește senzația de urgență, iar atunci când suntem stresați, ne uităm la cum reacționează ceilalți aflați în aceeași situație, față în față cu același test. Dacă alții cumpără tot supermarketul, ești tentat să cumperi și tu. Când nu știm cum să reacționăm, ne uităm la alții pentru a ne ghida.

Pentru a putea face față acestui pericol necunoscut, oamenii se duc și se raporteză la ceva ce deja știu (ca de exemplu SARS din trecut), cu care pot compara și senzația de urgență crește.

Deși autoritățile ne asigură că nu este nevoie să cumpărăm excesiv, cu toate acestea o facem pentru a gestiona starea noastră emoțională.

Când primești mesaje contradictorii te îngrijorezi: e totul sub control/ nu e sub control.

În situații de acest fel, avem atât răspunsuri cognitive cât și emoționale. Frecvent facem greșeala de a exagera evenimente care sunt recente, trăite în prezent (Dacă un avion se prăbubește acum, cel mai probabl eviti zborul o perioadă de timp.)

La nivel emoțional apare ideea de existență a noastră. Să continui să exist. Știm că la un moment dat nu vom mai fi și mintea noastră face tot posibilul de a căpăta control asupra acestei idei. Așa că facem tot felul de acțiuni iraționale, ca de exemplu a cumpăra baxuri întregi Acest lucru te face să te gândești că vei trăi, că te vei folosi la un moment dat de aceste produse, vei supraviețui.