O viață. Oricum îl porți mereu cu tine. Când te enervezi de multe ori, e el. Își aduce aminte de ceva. Când te simți rău pentru că ești neglijat, el se simte rău. Când primești cadouri? El se bucură. Când îți vezi părinții, el îi îmbrățișează. Când vezi zăpada, el se înveselește.
Știi, noi avem un eu copil, un eu adult și un eu părinte.
Eul ăsta copil îți dă de furcă. Dacă n-a fost iubit, caută o viață să găsească iubirea, sau din contră, dacă n-a fost iubit nu știe să o recunoască și se retrage în brațe unde primește ce crede el că e iubire, dar e de fapt respingere, indiferență, nepăsare.
Dacă a avut mereu de demonstrat ceva, te găsești acum alergând într-o permanentă competiție. Cu tine, cu lumea. Vrea să fie văzut. Când nu a fost văzut? Când a învățat să facă ceva și nu a fost apreciat? Când a vrut să înoate și nu a primit un „Haide că poți?” Când nu a fost niciodată suficient de bun pentru mamă, pentru tată?
Cum ai învățat să îți ignori nevoile și să îți înăbuși emoțiile? Când copilul ăsta avea mereu grijă de altcineva? Când i s-a spus „Taci! Acum nu e loc pentru tine.” Când ai vrut să plângi și ți s-a zis „Nu plânge, numai proștii plâng” și acum ai repulsie față de plâns? E mare slăbiciune, ă?
Când ai vrut să te joci, dar erai deja supraresponsabilizat și acum faci fie pe rebelul, fie nu știi ce vrei, fie te sufoci în atâtea task-uri. Nu știi să te joci. Nici nu e de condamnat. Cum să știi?
Când poate nici nu știi când ai fost copil. Ai luat locul ba mamei, ba tatălui. Habar n-ai când sau cum te-ai trezit cu sarcinile casei pe cap, că asculți confesiuni pe care poate nu voiai să le auzi. Că mama îți zice ceva ce nu vrei să știi.
Din starea de copil ne exprimăm cel mai mult emoțional, instinctual.
Tot la el ajung și mesaje ale părinților pe cale inconștientă, ca de exemplu neîmplinirile din propria lor viață. Și așa devii un amestec cu tot cu impuritățile altora, cărându-le după tine de parcă ar fi ale tale, sau nici nu știi dacă îți aparțin sau nu. El preia mesaje inconștiente de la părinți care vor deveni vocea lui interioară: Nu meriți! Nu gândi! Nu fi sănătos! Nu reuși ! ș.a
Și da, copilul acesta ești tu. Și până când nu asculți tot ce are de zis, așa cum știe el…Până când nu îi înțelegi limbajul, nu prea există echilibru în tine. Totul pornește de la el.
Lasă un răspuns