Controlul emoțiilor. Ce subiect interesant! Ironic zic, cumva apare peste tot.
Imaginează-ți o emoție, un sentiment. Acum imaginează-ți un pendul (bobițele acelea și suportul) legănându-se liber. Cu cât mă concentrez mai mult pe o direcție, cu atât îi ofer mai multă putere să se balanseze în partea cealaltă.
Văd asta cu emoția, fix ca pendulul. Emoția se balansează. E inevitabil. Nu ai fericire, bucurie și atât. Clar poate să-ți placă o parte mai mult decât cealaltă. Cu toate că încerci să lupți contra cursului natural al balansului și să-l aduci spre acea parte preferată, dai mai multă putere să se ridice spre cea pe care nu o placi. Mai devreme sau mai târziu ajunge și acolo. Dar, ar putea să ajungă fără o putere intensificată.
Ce alte opțiuni mai vezi? Excluzând să iei bobul și să îl tragi într-o direcție. Cred că am putea să escaladăm cumva firul și să privesc de pe suport mișcarea naturală a acestuia. Fiind aici înseamnă că permit pendulului să se balanseze, nu îmi risipesc energia și nu dau nici mai multă putere părții pe care nu o agreez. Nu-ți mai e rău de mișcare, tot ducându-te dintr-o parte în alta, dar mișcarea e în continuare acolo. Cum se schimbă oare viața din a fi pe acel bob, la a fi pe suport?
Cum ai traduce asta? Să lași emoțiile să se întâmple, dar nu să devii una cu ele, cumva ieșind din balansul toxic și doar privindu-l mișcându-se natural. Le lași să se manifeste, dar nu să fii în carusel, ci o conștientizare, o acceptare a lor? Să nu te încrâncenezi numai pe ceva pozitiv și să refuzi să accepți și cealaltă față a medaliei, să mă prefac că nu e, că nu simt, să fug….
Lasă un răspuns