Să fii într-un cuplu poate reprezenta o adevărată provocare, nu- i așa? Căci realitatea acestuia poate fi diferită de credințele, proiecțiile, miturile noastre cu privire la cum e iubirea și cum „trebuie” să arate viața în doi.
La început chiar pare să fie totul perfect. Toți vorbim aceeași limbă, stai liniștit: Am senzația că te cunosc de dinainte, chiar dacă acum ne-am întâlnit. Nici nu mai știu cum era înainte să te cunosc pe tine. Am uitat ce e aia singurătate, mă faci să fiu împlinit. Nici nu pot să-mi mai închipui viața fără tine.
E greu să te mai delimitezi de cealaltă persoană, granițele eului sunt inundate de tsunami-ul emoțiilor puternice, fiind absorbiți unul de celălalt. Idealizezi persoana, îi iubești defectele cel mai mult pentru că sunt ale ei.
Chimia dragostei e simplă. Ba chiar mulți s-au decis să rămână numai la substanțele chimice când e vorba de definit iubirea. Oamenilor de știință le plac foarte mult componentele măsurabile, au și ei iubirea lor.
Știi ce se spune, iubirea te face ăl mai mare prost. Prost, dar fericit. Căci nimic nu concurează cu energia, euforia îndrăgostitului. Creierul îndrăgostitului secretă substanțe chimice, hormoni. Dopamina, norepinefrina energizează. Ești anesteziat cu endorfine care îți asigură o stare de confort. În prezența acestei persoane nu îți mai încapi în piele de exaltare, entuziasm, ai drogul natural: feniletilamina.
Se pare că ele după un timp nu mai sunt secretate la fel. Oare faptul că el nu duce gunoiul, sau că ea îți povestește toată ziua fix ce nu te interesează să fie printre cauze? Cercetătorii vor investiga…
Inconștientul alege partenerii ? Că au trăsături comune cu unul dintre părinți? Că au trăsături ale noastre pe care le-am lăsat de o parte încă de mici? Nu de multe ori, partenerul îți poate deveni părinte, el „trebuie” să îți împlinească, mulțumească tot ce ți-a lipsit la vârste fragede.
În momentul în care vezi că lucrurile nu stau chiar așa, incepi să simți că persoana dragă te-a dezamăgit, nu e atentă la nevoile tale. Și cum făceai când erai mic și nu îți erau satisfăcute nevoile? Țipi, devii irascibil, nemulțumit, crezând că așa primești ce vrei. Vă răniți cu scopul de a vrea pe celălalt mai aproape, de a îl schimba, de a îți oferi dragoste.
Tsunami-ul acela de emoții de la început nu te lăsa să vezi partenerul exact așa cum e. Ce se întâmplă când numai unul dintre voi iese din el? Ți se pare că se detașează și aveți două opțiuni: deziluziile despart, sau țineți la celelalte valori care construiesc o iubire matură.
Frazele de la începutul relației devin: Cred că nu mă mai iubește, nu mai e la fel cu mine. Cred că nu ne potrivim, dacă ne potriveam lucrurile mergeau perfect de la sine. Nu mai e deloc cum l-am cunoscut, s-a schimbat. Sau s-a prefăcut?
Să începi să vezi omul de lângă tine exact așa cum este el și să îl valorizezi pentru ce reprezintă, nu pentru cine credeai că e datorită fanteziei de început. Să îl accepți. Să nu pretinzi că este un surogat menit să îți vindece răni cu care ai venit în cuplu. Să îți asumi responsabilitatea pentru problemele nerezolvate pe care le ai, pentru comunicarea reciprocă a nevoilor, a dorințelor fără să aștepți ca celălalt să le ghicească în cafea dimineața.
Accepți faptul că și tu ai pe lângă părți bune și laturi întunecate, fără a le mai proiecta în partener. Cauți în tine resurse, abilități pentru a nu îl mai sufoca pe celălalt, cerându-i-le. În fond, la început te simți atras pentru că tu consideri că el are ce îți lipsește ție, când de fapt trebuie să scoți la iveală elementele latente din tine, neasumate, ascunse, cunoscute sau nu pentru a fi un om întreg.
Nu există partener de viață potrivit. Există muncă, scăparea de iluzia că fericirea pică din cer și nu trebuie să miști un deget pentru ea.
