Adina

Avem de-a face cu o perioadă în care suntem puși față în față cu pericolul. Cu teama, frica paralizantă sau nevrotică, cu incertitudinea. Cum lupți cu un inamic invizibil?

Nu e de condamnat să ne temem că viața ne este pusă în pericol, și prin urmare omul simte că trebuie să facă ceva pentru a se simți în control. Dintotdeauna supraviețuirea a depins de frică, cea care ne învață cum să reacționăm imediat ce ne întâlnim cu un pericol.

Cumpărăturile acestea duse la extrem, oferă o senzație de control asupra unei situații în care el lipsește cu desăvârșire.

Credința că unui eveniment dramatic este necesar să îi oferi un răspuns la fel de dramatic. În astfel de situații oamenii simt nevoia de a reacționa, de a face ceva direct proporționat cu perceția asupra nivelului crizei actuale.

Principala măsură de protecție, așa cum a fost recomandată, este spălatul pe mâini, dar pentru mulți acest lucru este ceva banal, comun. Cum să fac față unui asemenea eveniment dramatic numai cu atât? Evenimentul dramatic, conform lor, necesită un răspuns pe măsură.

Văzându-i pe alții cumpărând în cantități mari crește senzația de urgență, iar atunci când suntem stresați, ne uităm la cum reacționează ceilalți aflați în aceeași situație, față în față cu același test. Dacă alții cumpără tot supermarketul, ești tentat să cumperi și tu. Când nu știm cum să reacționăm, ne uităm la alții pentru a ne ghida.

Pentru a putea face față acestui pericol necunoscut, oamenii se duc și se raporteză la ceva ce deja știu (ca de exemplu SARS din trecut), cu care pot compara și senzația de urgență crește.

Deși autoritățile ne asigură că nu este nevoie să cumpărăm excesiv, cu toate acestea o facem pentru a gestiona starea noastră emoțională.

Când primești mesaje contradictorii te îngrijorezi: e totul sub control/ nu e sub control.

În situații de acest fel, avem atât răspunsuri cognitive cât și emoționale. Frecvent facem greșeala de a exagera evenimente care sunt recente, trăite în prezent (Dacă un avion se prăbubește acum, cel mai probabl eviti zborul o perioadă de timp.)

La nivel emoțional apare ideea de existență a noastră. Să continui să exist. Știm că la un moment dat nu vom mai fi și mintea noastră face tot posibilul de a căpăta control asupra acestei idei. Așa că facem tot felul de acțiuni iraționale, ca de exemplu a cumpăra baxuri întregi Acest lucru te face să te gândești că vei trăi, că te vei folosi la un moment dat de aceste produse, vei supraviețui.

O vedem în mediul online, prin comentarii, filmulețe, o putem simți și noi vis a vis de acestea. O vedem la televizor, pe stradă. În astfel de vremuri, apelul la calm și răbdare nu este decodificat la fel de toți. Din păcate, nu poți cere să ți se dea, de unde nu e. Nivelul agresivității crește cu cât arăți mai mult agresivitate, cu cât o promovezi și distribui în media, la tv.

Mă refer strict la cea disfuncțională, căci știm că putem resemnifica tot ce aparent pare negativ, chiar și pe ea: agresivitatea conține un imens bagaj energetic care poate fi folosit în alte scopuri: ca de exemplu kickboxing, box unde ea duce spre performanță.

Sunt conturate multe teorii care încearcă să explice cauzele acesteia: că este înnăscută, un instinct care poate fi modelat prin influența educațional-culturală și prin găsirea acelor metode de manifestare a ei, dar canalizată spre scopuri nedistructive. Dacă ar fi un instinct atât de ușor de apăsat nu am vedea atât de multe diferențieri între oameni, de manifestare a acesteia, mai ales. Așa că se poate vorbi mai degrabă de influențe biologice.

Dacă ne uităm la ea prin ochii societății, o vedem ca pe răspuns la frustrare. Îi găsim cauze externe. Așa cum o putem vedea și acum, când blocarea atingerii unui scop (ieșit, muncit, lipsa celor necesare) duce la manifestarea ei. Când nu poți îndrepta agresivitatea către sursa ei, o reorientezi. De aici și redirecționarea ei (așa cum vedem în atâtea filmulețe pe Facebook: asupra organelor de poliție, jandarmerie, armată ș.a). Frustrarea realizează un fel de antrenament emoțional pentru comportamentele agresive.

Te întrebi dacă agresivitatea poate fi învățată? O faci prin expunerea la ea, prin mecanismul pedeapsă și recompensă (Fix ce trăim acum, așa cum se vede pe Facebook când anumite agresiuni sunt încurajate prin comentarii, like-uri). Când începi să imiți comportamentul altora, când de mic copil asta ai imitat de la adulții din proximitate: părinți violenți, pedepsele fizice cresc copii la rândul lor violenți. În colectivități unde aceste comportamente agresive sunt aplaudate, admirate, ele se transmit din generație în generație.

Expunerea acestor comportamente agresive de către mass-media, este cireașa de pe tort în învățarea acestora.

În această perioadă, se observă, și sper că se și conștientizează prezența ca și factori ai agitației, a persoanelor cu tulburări de personalitate cu risc crescut de agresivitate, care sper că nu își găsesc aplaudaci, admiratori și imitatori. Vorbesc despre cele cu tulburare de tip antisocial: delicvență, inițiere acte violente, vandalism, o încălcare cronicizată a regulilor. Tulburare de personalitate tip paranoid, cei care încep să fabuleze fel și fel de conspirații, extrem de suspicioși, neîncrezători în orice, interpretează fiecare eveniment, informație. Se pot afirma acum prin nevoia lor de a fi recunoscuți, stimați, de a combata. Nu au toleranță la frustrare, nu cooperează ușor. Tulburarea de personalitate bordeline cu emoții și relații schimbătoare, reacții la cel mai mic stimul, comportamente imprevizibile.