Adina

Fiecare om pe care îl întâlnești vine ca o minune. Pentru că fiecare om în sinea lui e o minune. Depinde cum alegi să vezi asta.

Cu unii te vezi la un popas preț de câteva minute. Vă mai întrebați câte ceva despre drum, despre vreme.

Cu unii pleci la drum, dar rămân pe undeva, însă până acolo te-au ajutat.

Pe unii încă îi vezi în dreapta ta în timp ce continui drumul, vă cunoașteți de mult timp, știi că poți porni la drum cu ei fără probleme.

Unii te așteaptă acasă și știi că sunt acolo mereu.

Știu că e important să ne purtăm de grijă noi înșine, să ne iubim, dar cât e de frumos să știi că îți poți odihni capul pe cineva. Că te poți încrede și în altcineva. Că poți împărtăși ce vezi în călătoria asta…Că retina voastră capturează aceleași momente…. Momente care îți vor reaminti cât iubești acea persoană și cât ești de norocos că este lângă tine.

Cu unii oameni te oglindești. Pot fi o oglindă bună pentru tine sau una aburită în care nu te regăsești. Dar absolut toți au un rol. Sunt o minune în felul lor. Dacă nu era acel om, care dacă nu a reușit să ajungă cu tine pe mai departe, pentru că asta este viața, un șir de apropieri și depărtări, de rămâneri și plecări, poate nu ajungeai să îi întâlnești pe cei care mai departe îți vor fi alături. Întâlnirea dintre două personalități întotdeauna provoacă o reacție, o schimbare, un ceva cât de mic sau mare în noi.

Om. Ce cuvânt mic, are două litere și cuprinde o viață. Și dacă mergi mai departe de atât, om= viață, viața= e plină de alți oameni care își aduc aportul în construirea ta. E ca și cum suntem noi, dar suntem și toți acei oameni pe care i-am întâlnit.

Oamenii nu se pierd și asta pentru că nu ți-au aparținut niciodată. E un flux și atât. Nu se pierd, se transformă legăturile, relația. Se resemnifică.

Spui: Mulțumesc pentru că ai fost la un moment dat ce aveam nevoie. Depinde fiecare ce a avut nevoie: unii ne învață cum să ne iubim, alții ne învață cum să nu ne iubim. Unii îți dau drumul mâinii când e greu, alții te strâng mai tare. Unii au o forță interioară încât să îți dea și ție încredere că se poate, alții îți arată că nu se poate pentru că ei nu au acea forță. Unii te vor pentru cine ești, fie că plouă sau e soare, alții dacă nu ai o umbrelă nu stau cu tine.

Dar nu ai cum să judeci pe cineva, chiar nu ai cum, pentru că fiecare are propriul drum cu propriul lui sens. Dintr-o mie de călători o sa ai același sens cu câțiva. Asta e frumusețea vieții, de la o mie de călători pe care îi întâlnești, înveți o mie de lucruri. Și acele o mie de lucruri, le poți povesti cu cine e în dreapta ta, sau în spate pentru că aleargă, obosise la un moment dat (fiecare avem ritmul nostru) sau în fața ta.

Termenul Depresie a devenit mult prea comun în utilizarea noastră zilnică. Ce înseamnă totuși depresie? Și cum a ajuns să fie atât de banalizat acest subiect?

În mod clar, persoanele care au trecut sau trec printr -un episod depresiv, se simt lezate de lipsa de importanță căreia se acordă acestei boli mintale, și de lejeritatea cu care fiecare o tratează: Mai ieși si tu din casă. Eee, depresie. De ai știi câte probleme am eu, am eu timp să fac depresie? Fii fericit că viața e frumoasă.

Prin tristețe clar am trecut cu toții, poate de aceea nu se acordă importanța necesară depresiei, pentru că este confundată cu tristețea. Ei bine, e mult mai mult de atât. Și depresia este de mai multe feluri: tulburare depresivă majoră, distimia ( acea perturbare persistentă), tulburarea care însoțește anumite condiții medicale, tulburare disforică premenstruală (da, chiar există), tulburare care însoțește anumite medicamente, ș.a

În depresie simți sau…nu mai simți nimic. Anestezie. E prezent un vid interior însoțit de modificări la nivel cognitiv și somatic care afectează buna funcționare a acelei persoane (în domeniul profesional, în al activităților care odată îi făceau plăcere, în relații, în sănătatea fizică, în domeniul educațional etc).

Este deosebit de important să facem diferențierea dintre tristețe, chiar și dintr-un doliu și un episod de depresie majoră. De ce? Prin accesul la informație vom putea sprijini altfel pe cel aproape nouă, vom știi când are nevoie de ajutorul nostru și cum să intervenim, vom știi să recunoaștem cât de cât o situație a cărei gravitate crește, vom știi la noi ce se întâmplă și cum să acționăm. Am depășit de mult, zic eu, ignoranța asupra sănătății mintale, și așa cum ți se imbolnăvește stomacul așa ți poate îmbolnăvi și creierul, dispoziția, tot ce simți și crezi despre tine și lume.

Doliul aduce cu sine o suferință cu dimensiuni greu de măsurat, dar nu induce neapărat și o depresie majoră. Depresia asociată doliului tinde să apară la persoanele predispuse la tulburări depresive.

Disforia ( tulburare caracterizată prin tristețe, anxietate, o modificare a stării de iritabilitate, agresivitate) asociată doliului, scade în intensitate de obicei în decurs de câteva zile, săptămâni. Apare în episoade, în valuri asociate cu amintiri legate de persoana pierdută.

Pe de cealaltă parte, depresia nu mai este asociată neapărat de aceste gânduri. Este asociată cu pierderea oricărei speranțe, viziuni optimise, cu apariția sentimentelor de vinovăție, autocritică care nu corespunde realității, o nefericire prezentă non stop. Se pierde stima de sine și apare sentimentul inutilității.

Cu ce se prezintă la medic cel care poate avea un diagnostic de depresie? În mare parte cu oboseală. O oboseală cruntă sau cu insomnii. Tulburări ale somnului.

Se necesită o perioadă de aproximativ 2 săptămâni, timp în care să fie prezente următoarele: observi tu sau alte persoane dispoziția depresivă care e aproape-n fiecare zi, majoritatea timpului. Este prezentă tristețea, senzația de gol interior, lipsă a speranței. Dispare interesul și plăcerea pentru aproximativ/ toate activitățile, hobby-uri, activitate sexuală. Se vede o modificare semnificativă a greutății corporale, fie creștere sau scădere cât și modificarea apetitului în decurs de o lună. Apar insomniile sau din contră, dormi prea mult, ai dormi non stop Și așa nu mai contează nimic, nu am pentru ce să mă trezesc. Apare lentoare psihomotorie sau o agitație.

Sentimentele de inutilitate sau de învinovățire extremă apar și ele, plus că se diminuează funcțiile cognitive, nu te mai poți concentra la fel, nu poți lua decizii cu ușurință. La unele persoane se evidențiază o deteriorare semnificativă în domeniile de interes, pe când unele pot să susțină în continuare un job, activități de socializare cu mare efort.

Depresia se poate vedea pe chip, expresia facială cât și în anumite acuze somatice, dureri difuze, disconfort în anumite zone ale corpului.

Depresia poate fi atât de mascată încât să nici nu o recunoști. O vezi în dureri fără sens, o vezi în neclaritatea identității tale, o vezi în dureri de cap, în dureri musculare și articulare, în probleme digestive, în durerea de spate, în dureri cronice, în dureri pentru care nu se găsesc cauze organice.

Sunt cazuri în care tratamentul antidepresiv ajută și durerile fizice. Sunt persoane care pun accentul pe simptomatologia fizică, neștiind poate să interpreteze ce ține de emoțional, să descrie acuzele psihice.

Depresia este înșelătoare, se camuflează ușor, încât uneori numai un fin cunoscător o poate da în vileag. De multe ori nu știi că e depresie nevoia de a umple un gol, cum apare în dependențe. Dependențe de sex, alcool, droguri, job, etc. Se lipește pe structura ta și îți ia forma, încât nu o recunoști, dar treptat schimbă lucruri.

Și totuși nu e un inamic atât de urât. Ai nevoie uneori să te duci în depresie, în umbră, ca să -ți dai seama cine ești cu adevărat.

În concluzie, diagnosticul diferențiat cu tristețea are în vedere dacă sunt satisfăcute criteriile, cel puțin cinci, durata, deteriorarea semnificativă.

Cum începi să simți fericirea, te sperii. Crezi că imediat se va întâmpla ceva rău, căci na, avem până și o vorbă: Din ras dau în plâns.

E atât de greu să trăim momentul acela de fericire? Din plin, fără să fie umbrit de anxietatea a ceea ce se poate întâmpla.

Mi-e frică să fiu fericit, pentru că sigur prevestește ceva după.

Mi-e frică să fiu fericit pentru că familia mea nu e fericită.

Mi-e frică să fiu fericit pentru că din vina mea s-au întâmplat multe.

Mi-e frică să fiu fericit pentru că așa nu pot sta geană pe ce se poate întâmpla.

Fericirea te face un om rău.

E atât de greu să renunți la gândurile acestea, care poate au fost ale altcuiva și le-ai preluat? De la cine ai luat ideea asta? Cum a ajuns să îți fie frică de fericire? Cine te-a taxat pentru că erai fericit? Poate mai fericit față de el/ ea. Poate din loialitate te simți vinovat că ești fericit.

Ce e de făcut?

Să identifici de unde ți s-a întipărit frica asta. Dă-ți voie să fii! Dă-ți voie să înveți să fii fericit. Azi un moment, mâine un moment, până când îți intră în reflex să nu te mai învinovățești pentru asta, să nu te anxietezi la gândul că imediat se poate întâmpla ceva și fericirea să-ți fie umbrită.

E drept, în viață totul curge. E schimbător. Dar pentru faptul că poate într-o zi, într-un următor moment, lucrurile nu vor sta tocmai roz, îți anulezi prezentul? Nu te lași să simți, să fii. Să fii tu. Nu-ți imaginezi câtă nevoie ai de tine, de a îți da libertate, de a nu te mai cenzura, de a te lăsa să simți emoțiile. De a te elibera de ele, de a le da viață. Tu să capeți viață.

Ai nevoie să simți fericirea, la fel cum ai nevoie să simți orice alt sentiment, emoție. Te poți cunoaște și prin intermediul fericirii. De ce ți-a rămas în cap că te poți cunoaște numai prin suferință? Că poți învăța numai prin intermediul suferinței.

De ce nu îi dai o șansă fericirii să te învețe cine ești?