Adina

Deoarece atunci când ei se schimbă, nu îi urăști pe ei, începi să te urăști pe tine.

Căutând motive poate să le oferi circumstanțe atenuante, învinovățindu-te :„ Nu am fost suficient de bunˮ, „ Dacă făceam/ eram așa poate…ˮ , „Cât de prost/ă am fost ! ˮ .

Se întâmplă să nu poți direcționa emoțiile negative pe care le ai față de cealaltă persoană și le redirecționezi către tine. Poți adopta comportamente de autodistrugere, de amorțire măcar pentru moment, de alergare oriunde vezi cu ochii disperat să găsești orice să umple golul pe care îl simți.

Îți juri că te schimbi, că tu: Gata! Ai terminat-o definitiv cu lăsatul pe cineva să te mai descopere. În loc să vezi ce anume s-a întâmplat, ce nu a funcționat, ce a funcționat. Nevoile mele se întâlneau cu nevoile celeilalte persoane?

 Uneori ne dezvoltăm diferit, pare că mergem pe același drum, dar când este o intersecție unul dorește stânga, unul dreapta. Nu e vina nici a ta, nici a celeilalte persoane. Luăm amintirile, le resemnificăm, vedem ce ne poate fi de folos mai departe în drumul nostru și plecăm.

Oricare experiență, fiecare persoană care intră sau iese din viața noastră schimbă ceva. Hai să fie ceva în bine! Hai să vezi că în viața asta suntem datori să trăim, să învățăm, să ne cunoaștem mai ales prin intermediul relațiilor cu ceilalți și să îi lăsăm să ne descopere.

Când intră cineva în viața ta nu vine cu garanție, nu există nimic care să ofere siguranță și nici nu poți impune asta. Cineva pleacă mai greu dacă îi oferi libertate decât dacă îl constrângi.

Nu aparții nimănui așa cum nimeni nu îți aparține. Poate asta e și frumusețea. Să știi că un om poate pleca oricând de lângă tine, dar alege să rămână pentru că vrea. Însă, la fel de bine și tu poți simți că nu te mai regăsești aici. Viața înseamnă schimbare, și dacă nu reușim să ne sincronizăm, să ne găsim locul unul lângă celălalt în  procesele fiecăruia de schimbare, nu ai ce să faci decât să dai drumul. O sfoară ținută strâns lasă răni.

Eu sunt bine cu mine, sunt bine și cu tine. Fericirea mea nu depinde de tine, nu sunt responsabil de fericirea ta cum nici tu de a mea, însă o putem împărtăși și crește împreună.

Există acea fericire de început după care tânjești și pe care încerci să o retrăiești toată relația încercând fel și fel de compromisuri, stres, efort psihic. Efectiv să tragi de ceva ce nu merge, ce nu mai are roți și obosești. E al naibii de obositor dacă nu conștientizezi la timp că pentru a supraviețui, o relație are nevoie de mult mai multe lucruri decât de iubire.

Un cuplu trece mereu printr-un stagiu de luptă. Se tatonează schimburile între ei, până unde mergi tu, până unde eu, cât lași de la tine pentru a veni către mine. Unii se despart, alții se luptă și acum.  Conflictul acesta între parteneri este bun în măsura în care vine cu funcția cathartică ducând către evoluție și păstrare a unei dinamici energice, chiar și a pasiunii. El nu distruge o relație dacă este însoțit de afecțiune, de umor, de empatie și de o ascultare activă indiferent de câtă tensiune se acumulează.

Toți avem nevoia de bază de a fi în contact, de a trăi o apropiere și o conexiune profundă cu ceilalți. Această intimitate are mai multe planuri, fie că vorbim de intimitatea emoțională, sexuală, intelectuală, spirituală, estetică, financiară este lucrul care unește și în același timp desparte oameni.

Perspectiva atașamentului

Relaţiile intime satisfăcătoare sunt poate cea mai importantă sursă a fericirii şi chiar a ceea ce căutăm sub denumirea „scopul vieții”.

Izolarea socială și singurătatea au fost și vor rămâne mereu factori determinanți ai bolilor fizice și psihice.

Nu e nimic greșit în a evita apropierea de cineva la un moment dat, însă ce se întâmplă dacă această evitare a devenit o caracteristică definitorie a relațiilor noastre?

A evita intimitatea poate fi considerată o deformare a echilibrului dintre independență și dependență, individualizare și conectare.

În ultimul timp s-a accentuat foarte mult ideea de individualizare, de omul puternic de unul singur, scăzând din importanța nevoii de conectare. S-a neglijat importanța unei legături sănătoase cu ceilalți, de a te baza pe cineva, sporindu-se astfel izolarea.

Ezitarea de a te apropia de ceilalți poate fi motivată de o frică de a nu mai putea distinge între tine și alții, de o identificare completă cu ei. Este o frică de a nu se mai vedea clar granița dintre mine și tine, tine și restul persoanelor, între realitatea ta și realitatea altora.

Această fugă de intimitate poate să fie dată și de lipsa unei motivații pentru a căuta afilierea.

Dacă conform teoriei atașamentului (Bowlby) avem predispoziția de a forma strânse legături cum de se evită această înclinație naturală?

Pot fi persoane care doresc această intimitate, dar o evită din frică și sunt cei cărora nici nu le este frică nici nu o doresc.

Putem trimite aici legătura către tulburarea de personalitate evitantă al cărui pattern este reprezentat de frica de rejecție și de a nu fi plăcut, o sensibilitate mărită la evaluarea celorlalți și la critică. Din cauza faptului că s-au temut de această posibilă respingere și critică, au evitat să se afle în situații sociale astfel încât nu și-au exersat deloc abilitatea de a lega conexiuni. Evitarea situațiilor sociale a condus la o agravare a sentimentului de inadecvență prin lipsa feedback-ului primit din partea celorlalți. Feedback care le-ar fi putut arăta ca se înșeală, ceilalți nu îi percep așa cum cred ei (atribuie ca aparținând celorlalți propria lor autocritică, părere despre ei înșiși). De asemenea, se poate vorbi de un alt pattern principal de personalitate, schizoid- cel care bate spre retragere în toate domeniile, relațiile interpersonale nefiind un punct de interes.

Relația dintre părinte- copil poate fi considerată prototipul după care atașamentul funcționează. Deși se accentuează foarte mult ideea de importanță a copilăriei, nu este de neluat în calcul relația cu prietenii, cu rudele, cu partenerii sexuali. Toți aceștia pot fi văzuți ca figuri ale atașamentului care să dicteze foarte mult în gradul de apropiere vs. distanțare.

O persoană care evită apropierea își poate spune: „ Nu mă simt confortabil în apropierea celorlalți. Mi-e greu să am încredere deplină și să mă pot baza pe cineva. Sunt agitat când cineva se apropie dincolo de nivelul meu de intimitate la care mă simt confortabil”. Persoanele al cărui pattern este caracterizat de frica de intimitate realizează că nevoile lor de apropiere sunt nesatisfăcute.

Părinții celor care se tem de apropiere se poate să își fi exprimat într-un mod dezadaptativ pentru copil, emoțiilor negative, iar părinții celor care nu conștientizează că au nevoie de apropiere, au descurajat comunicarea emoțiilor negative, lăsându-i pe aceștia să trăiască cu impresia că nu este acceptată experențierea și exprimarea emoțiilor cu caracter așa zis negativ. Ei au fost îndemnați mai mult către activități care nu presupun intimitatea autentică.

Cei cărora le este frică au experimentat respingerea, iar ceilalți relații superficiale.

Uneori, cei care evită o apropiere prea mare pot alege parteneri cu același stil pentru a menține o distanță interpersonală care să nu îi scoată din zona de confort. Sau aleg parteneri indisponibili pentru această apropiere: relații la distanță, workaholici sau cu adicții etc.

Pot să aleagă parteneri dependenți de ei pentru a își motiva astfel fuga de apropiere și a menține distanța. Distanța ;i evitarea oferită de aceştia atrage, umple nevoile de dependență în partenerii lor.

Cei care privesc cu frică apropierea adoptă în general o poziție pasivă, introvertită, iar cei cărora nu li se pare importantă au o poziție controlativă.

Perfecționismul

Există un tip de perfecționism care te motivează și îți aduce reușite. La fel de bine există și tipul de perfecționism toxic. Îți setezi standarde extrem de înalte pentru propria performanță și ești constant criticul tău numărul unu, iar performanța ta eșuează în a ajunge acele standarde.

Sunt probleme nerostite despre împărtășirea inadecvărilor pe care le percepi la sine și încerci să le ascunzi de ceilalți. La aceste persoane, comportamentul de distanțare poate fi chiar un mecanism de apărare pentru a ascunde ceea ce ei nu consideră perfect. Persoanele din jur pot crede că din cauza lor aceștia au comportamentul distant menținându-se așadar un cerc vicios. Perfecționiștii al căror tipar nu este unul adaptativ pot avea sentimentul de inferioritate și astfel persistă în a evita intimitatea. Ei neconsiderându-se „ perfecți „se tem de ceea ce este pilonul principal al unei intimități reale: autodezvăluirea.

Imaginea corporală

Frica de intimitate în relația romantică poate fi legată de aspecte ce țin de imaginea corporală, mai precis de modul în care persoana se vede, crezând că și partenerul vede la fel.

O cauză poate fi faptul că s-a accentuat ideea de succes în relații bazat pe atractivitatea fizică. Dacă te confrunți încă din perioada adolescenței cu vulnerabilități ce țin de aspectul fizic, acest conflict se va perpetua și asupra noii maturități sexuale și relații apropiate.

Poți crede că și partenerul vede o imagine negativă a corpului tău, astfel te îndrepți către un mod de a funcționa bazat pe autoprudență în intimitatea emoțională. Implicarea emoțională duce la implicarea sexuală, însă dacă o imagine corporală este încărcată cu vulnerabilități apare anxietatea unei creșteri a conștiinței de sine, o concentrare și o punere în prim plan a modului în care te autopercepi și proiectezi că ești perceput, ducându-se la evitarea intimității sexuale.

Abandon

Cei care au experențiat abandonul (fie el fizic sau emoțional) au teama de a nu fi părăsiți, că partenerul sau ceilalți vor pleca şi se menţin la distanţă pentru a evita suferinţa.

Frica de a fi controlat

Se tem de intimitate cei care nu vor să fie dominați sau cred că se pierd pe ei într-o relație. Este o frică de o fuziune care să acapareze independența.

Anxietatea socială

Frica de intimitate, de o apropiere profundă se întâlnește în descrierea acestei dificultăți. Este teama persoanei de a fi evaluată negativ de către ceilalți în condiții sociale. Crede că are un comportament al cărui rezultat este respingerea. Se teme că reacțiile anxioase vor fi observate ceea ce ar duce la critică. Modul de operare este evitarea situațiilor sociale sau le suportă cu mare greutate, ele creând un puternic disconfort psihic și fizic. De luat în calcul este diferențierea între anxietatea socială și confundarea ei cu simptomele unei alte dificultăți ca de exemplu tulburare dismorfică, atacuri de panică etc.

Alți factori de risc

A se avea în calcul experiențele traumatice, abuz verbal sau fizic, sexual, neglijare fizică sau emoțională, pierderea unui părinte sau boala acestuia, interacțiunile traumatice din exteriorul familiei.

Frica de intimitate devine mai greu de observat dacă rețelele de socializare oferă un paravan de ascundere al acesteia.

Ne-am tot întâlnit cu următoarea afirmație:

Ca să te iubească cineva trebuie să te iubești mai întâi tu pe tine.

Perfect adevărat, având în vedere că modul în care ne tratăm pe noi înșine reprezintă reperul după care ne vor trata și ceilalți. Un om care se respectă, impune respect. În momentul în care te iubești nu tolerezi nimic mai puțin decât ceea ce meriți.

Cel mai frumos lucru pe care îl poți face pentru tine este să înveți să te accepți cu tot ce însemni tu.

Conții în umbră roluri ale tale reprimate, ascunse, latente, cu potențial, asumate sau neasumate, cunoscute sau nu…Cunoașterea lor, acceptarea și extragerea resurselor din ele înseamnă autenticitate, adevărul din tine.

Contactul cu sine reprezintă unitatea personalității, înseamnă acceptarea acestor conținuturi latente. Este păcat să nu le fie valorificat potențialul pentru că ele blochează într-un fel sau altul uriașe energii. Sunt părți din tine pe care ai ales să nu le valorifici, nefiind astfel un om întreg, neprofitând de creativitatea, profunzimea, sensibilitatea, empatia pe care le aduc cu sine.

Numai așa poți deveni o persoană matură: acceptând fiecare părticică a ta, fiecare rol manifestat sau nu. Ai să vezi că există o altă „persoană” pe care nu ți-ai imaginat-o ca existând acolo, dincolo de masca „frumoasă” sau „urâtă” cu care te-ai obișnuit. Așa că de ce să nu profităm de viață fiind noi înșine, cu tot ce însemnăm?

Fiind capabil să îți oferi libertatea unei autoacceptări depline și a unei iubiri sincere și fără judecată poți înțelege divinul din celălalt om.  Poți atunci vedea că ce se află în tine posedă și el. Așa îl iubești pe celălalt om ca pe tine.

Când comunicarea ta internă este liberă, te găsești mai în contact cu sine implicit în contact cu celălalt. Dacă eu nu sunt în contact cu mine și nu îmi înțeleg limbajul intern, mă obișnuiesc să mă mint în raport cu nevoile mele, să creez și să afișez o falsă imagine de sine, să trăiesc ca și cum sunt altcineva, cum pot iubi sănătos, autentic pe un altul?

Iubirea înseamnă libertate sub toate formele. În momentul în care ai o motivație intrinsecă pentru a dezvolta potențialul tău până la cel mai sus nivel, o acceptare pozitivă de sine, un sentiment al propriei valori bine conturat arăți că ești un om valoros atât pentru tine cât și pentru altul. Inspiri admirație, prețuire, valorificare, respect și asta primești.

Ce este și mai adevărat este că pentru a te iubi pe tine însuți trebuie ca mai întâi să fi fost iubit de către altcineva.

Dacă nu ai crescut într-un mediu familial iubitor este extrem de greu să știi ce înseamnă aprecierea propriei persoane. Iubirea pe care o primești din partea altcuiva este ce ai nevoie pentru a crede că ești un om care merită a fi iubit. Când o persoană pe care o estimezi îți oferă iubirea ei, te face să te simți prețuit și înveți să te iubești și tu.

Unii au nevoie să apară cineva în viața lor care să le arate tot ce este de prețuit și iubit la ei, să se simtă valoroși. Ai nevoie să te fi iubit cineva ca mai apoi să înveți să te iubești și să fii iubit. Greuță ecuația asta.

În terapie găsești mediul în care te vezi apreciat, în care te accepți, începi să te iubești și să oferi la rândul tău iubire. În plus, spațiul securizant pe care îl oferă grupul terapeutic prin atitudini care dau la o parte tot ceea ce ține de critică, devalorizare, prejudecăți, etichete stimulează autenticul și naturalul în persoana care se poate arăta așa cum este ea, cu propriile imagini, cu propriile dorințe fără a se simți vinovată sau devalorizată.