O viață. Oricum îl porți mereu cu tine. Când te enervezi de multe ori, e el. Își aduce aminte de ceva. Când te simți rău pentru că ești neglijat, el se simte rău. Când primești cadouri? El se bucură. Când îți vezi părinții, el îi îmbrățișează. Când vezi zăpada, el se înveselește.
Știi, noi avem un eu copil, un eu adult și un eu părinte.
[Citeşte mai departe…] despreCât să rămâi copil?
Împreună până când? Când intri într-o relație te gândești că există un până când? Nu. Crezi că totul este lapte și miere până la adânci bătrâneți. Unul cu unul nici măcar nu mai fac doi, fac UNUL , că voi deveniți una și aceeași persoană, un întreg.
Un întreg până când vă anulați propria identitate și deveniți Noi. Noi facem, noi mergem, nouă ne place. Dar mie? Stai așa…Unde e Eu aici? Unde sunt nevoile mele, dorințele mele? Aaa…Suntem cuplu simbioză. Aia era.
Gândim și la comun, împărțim același creier până când unul decide să se rupă de întreg și să te lase atârnat fără să mai știi cine ești. Bravo. Cum? Dar cum a putut, ce motive să aibă dacă eu i-am oferit tot, ce nu a fost bun la mine? Ce nu e de ajuns? Și uite așa dau și mai mult și vin cu și mai mult. Sau mă retrag așteptând să observe. Da. Absența mea, lipsa mea de atenție sigur o/ îl aduce înapoi. Hai să vezi cum e fără! Și stai. Mai stai…Mai stau puțin, ce sunt prost să cedez imediat? Nu zice nimic…Și nimicul ăsta așa rămâne.
Posibil ca cel mai greu la o despărțire să fie ambiguitatea. Să nu știi exact ce s-a întâmplat. Măcar un răspuns la De ce să meriți, nu? Incertitudinea e dureroasă. Dar oare nu știi ? Sau te minți că nu știi pentru că adevărul e prea greu de dus.
De când e lumea și pământul oamenii se despart. Crezi că dacă cineva pleacă din viața ta e catastrofal. Și poate fi, dar după o catastrofă în general construiești. Poate structura de dinainte nu era atât de puternică, acum folosești alte materiale, mai de calitate.
Acum îți permiți să te reîntorci către tine. Să te descoperi din tot ce crezi că a rămas pustiu, să te vezi în ipostaze noi, să te cunoști. Să poți parcă să pui degetul pe fiecare emoție din tine. Să te cunoști. Asta da. Poate acesta e rolul fiecărei experiențe: să te aducă mai aproape de tine. Să îți tragă brusc cortina și să te vezi în lumina propriilor reflectoare. Ești și actor de dramă și de comedie. Dacă ajungi să poți să te autoironizezi cât de cât pe tine și viața ai Oscar. Nu zic ca lucrurile să nu fie luate în serios, dar cu puțin umor se mai înseninează ziua, capătă și ea altă energie.
Ce înseamnă până la urmă noroc? Că îmi ies lucrurile așa cum mi-am dorit, că nu am muncit pentru ceva și totuși am avut noroc sau Asta e! Eu oricum nu am noroc. Sunt un ghinionist. Alții nu fac câte fac eu și tot le iese.
Când crezi în noroc ai un loc al controlului extern. Ce vreau să zic cu asta? Că tu nu crezi că ai responsabilitatea 100% asupra vieții tale, asupra acțiunilor tale și consecințelor acestora.
Locusul de control este ce crezi tu că are control asupra rezultatelor și situațiilor care îți influențează viața. Când crezi așadar că recompensa sau pedeapsa nu depinde de tine ci de ceilalți, de destin, noroc cât la sută ai control asupra vieții tale?
Sentimentul că nu ești un actor principal în viața ta, ci ești purtat de colo colo de noroc nu te lasă să preiei controlul, să îți știi clar deciziile, să îți atingi obiectivele propuse, fiind paralizat la mila lui. Te porți conform neajutorării învățate. Ești supus la un stimul aversiv de atât de multe ori încât crezi că nu îi poți face față nici măcar când ai toate instrumentele necesare.
Ăsta e destinul meu. Dacă îmi trece pisica neagră calea, s-a dus ziua mea bună. Alți oameni îmi controlează viața. Fericirea mea depinde de ei. Nu e nimic ce pot face pentru viitorul meu. Ce se va întâmpla, se va întâmpla. De ce să mă mai deranjez, dacă rezultatul e același. De ce mi se întâmplă mie toate astea?E foarte greu să reușești ceva în zilele astea.
Ce sentimente îl pot încerca pe omul care spune toate cele de mai sus? Disperare. Neajutorare. Depresie. Anxietate. Stimă de sine scăzută.
Poate ai avut nevoie de cineva care să creadă în tine și să îți repete: Tu poți! Viața asta este responsabilitatea ta. Sau poți începe de acum să preiei frâiele.
Nu poți spune care locus al controlului e mai bun: extern sau intern. În cazul celui intern consideri că ești responsabil de tot ce se întâmplă, crezi în puterile tale și nu îți este frică să încerci din nou. Este mult mai probabil ca aceștia să aibă succes pe termen lung, însă ei pot fi principalii lor critici. Se pot judeca foarte dur, având în vedere că se consideră unici responsabili pentru tot.
Te gândești prea mult la viitor, nu-i așa? La ce va urma, la ce trebuie să faci, dacă e bine sau nu. Dacă vei reuși, sau nu. Pe cine să ai de mână, cui să dai drumul. Dacă va apărea cineva în viața ta sau nu. Dacă o să ai cariera mult visată, dacă o să-ți dai seama care e aceea.
Întrebări, peste întrebări care creează furtună în pieptul tău, la propriu și la figurat. Știi? Senzația aia de neliniște?
Ne temem așa mult de el încât ne blocăm prezentul. Paralizăm de teamă. Îl gândești atât de mult încât uiți de prezent. Tu exiști acum. Fix în clipa asta. Și viitorul ala de care te tot temi, vine oricum, însă tu te ajuți pe tine, cel din viitor, cu modul în care gestionezi prezentul. Te temi de abur. De ceață. De imaginația ta. Câte s-au întâmplat până acum exact așa cum te temeai? Nu chiar multe, așa-i?
Acceptă ce va veni fiind conștient că nu depinde de tine totul. Nu poți controla totul. Te anxietează asta? Sau mai bine te-ar liniști că până la urmă tu ești dator numai să trăiești și să te bucuri de tine prin viața asta așa cum poți?
Poți să-ți ajuți viitorul prin acceptarea provocărilor. Ca să evoluăm avem nevoie de provocări, nu crește nimic la umbra unui copac extrem de umbros.
Dă-ți voie așadar să vezi ce poți, să vezi cine ești. Și fă clar delimitarea între frică și anxietate.
Despre frică se știe că este strâns legată de o situație și primejdie reală, are un obiect clar care o provoacă și este de scurtă durată.
De cealaltă parte, anxietatea se definește ca teamă difuză, nu are obiect bine precizat, presupune anticiparea unei primejdii presupuse sau iminente și o încordare permanentă. După ce ai scăpat de un motiv de neliniște, găsești imediat altul și tot așa.
Îți deformează prezentul în raport cu un viitor pe care îl vezi ostil și scapi printre degete oportunități.
Te-ai gândit cât de mult contează corpul în interacțiunea cu ceilalți? Dar mai ales într-o ceartă?
Ca de exemplu picioarele tale. Ne deplasăm cu picioarele nu numai prin spațiu, ci și prin propria viață.
Dacă nu îți place ceva, îți vine imediat să ieși. Picioarele tale deja devin agitate cu intenția de plecare. Dacă rămâi blocat în situații, locuri apare somatizarea. Fie că e vorba de familie, de relație, de job.
Și nu pleci, nu pleci… Stai un an, stai doi, stai trei și uite așa se adună. Somatizarea la nivel corporal (traducerea psihicului în limbaj corporal) nu apare imediat, dar vine negreșit. Capeți așa un romantism față de contextul din care nu vrei să pleci. Stai, am zis romantism sau reumatism? Ambele.
Corpul vorbește și o să repet la nesfârșit, dar el nu zice în cuvinte, ci în senzații, e așa mai simbolic.
„Mi-a fugit pământul de sub picioare.” Nu mai ai stabilitatea transmisă la nivelul creierului pe care o ai nu numai la propriu, cu picioarele pe pământ, ci și în viață.
Dar și postura lui influențează psihicul. Ceartă la verticală? Așa ne vulnerabilizăm și crește nivelul de alertă corticală.
Dar ia încearcă să vezi la orizontală. E risc de conflict mic, parcă n-ar escalada atât de mult. Aici scade nivelul de alertă și apare relaxarea pe care o ai la nivel de reverie, somn.
Corpul preia sarcina și tensiunea psihică. Mâna mai și mângâie, nu e bună numai pentru acțiuni neimpregnate emoțional.
Îți sună ciudat titlul? Până acum ai știut că dacă te cerți cu cineva are numai conotații negative?
E posibil și asta, însă oamenii se ceartă din lipsă de contact. Cum nu știm să ajungem unul la celălalt într-un mod autentic, să ne spunem ce ne deranjează, să spunem că avem nevoie unul de altul sau modul în care tu crezi că îmi faci bine de fapt nu e așa, ne certăm.
Țip la tine. Îți urlu în față, măcar așa avem de- a face unul cu celălalt, măcar mă vezi și eu te văd. Îți acaparez atenția.
Prin faptul că nu suntem învățați să comunicăm: să ascultăm ca să înțelegem ce vrea persoana nu numai ca să știm să îi dăm un răspuns care să ne pună imediat pe o poziție de putere, adoptând tot felul de mecanisme de apărare.
Ajungem în situația asta pentru că de fapt noi nu vorbim. Ne spunem lucrurile cotidiene. Știm ce face fiecare la serviciu, cine a enervat pe cine, alte mici bârfe, unde mâncăm, ce mâncăm, lucruri care să ne umple timpul.
Cum ne simțim, cum mă faci să mă simt, cu ce mi-aș dori să vii în întâmpinarea mea, aici e cam pauză. Știu că nu suntem învățați cu asta. Dacă stai să te gândești nici măcar tu nu ești atent cu adevărat la tine. Dacă ai pune pauză și ai privi spre interior, lăsând alergătura asta zilnică abia dacă știi cine ești și ce te face fericit sau trist.
Dar putem să lăsăm timpului timp, să nu mai alergăm așa prin viață, prin noi și unii pe lângă alții și să ne privim cu adevărat.
Știi cum arăta persoana din supermarket care te-a servit azi? Suntem roboți? Trecem unii pe lângă alții fără să ne vedem.
Stai în casă de atâta timp cu cineva, dar îl cunoști sau te cunoaște cu adevărat? Vă certați ca să scoateți tensiunea acumulată, ca să veniți mai aproape măcar așa. Măcar așa.
De când ne naștem și până murim suntem într-un proces de învățare continuu. Învățăm de la alții fără să vrem, și uite așa am învățat și că sentimentele și emoțiile sunt ceva de multe ori prea abstract. Nu știm că le avem, nu le vedem, nu le înțelegem. Cum oare să putem să le și exprimăm, să spun: „Sunt supărat fiindcă eu am nevoie de fapt ca tu să fii lângă mine și atât, nu vreau sfaturi sau critică. Mi-aș fi dorit să îmi lași spațiu să înțeleg eu mai întâi ce am nu să vii atât de înverșunată către mine, spunând că te ignor. ˮ ș.a
Un prim pas, cred că ar putea fi să nu mai fugim de ceea ce simțim noi sau ceilalți. Să nu venim imediat cu: „Nu mai plânge! ˮ sau „Ce bărbat ești tu dacă suferi? ˮ
Să putem să fim liniștiți cu emoția celuilalt. De multe ori când spui „ Nu mai plânge ˮ ! e pentru că tu nu te simți confortabil în acea situație. Lasă omul să nu creadă că a exprima ce simte e rău, că e interzis să simți și să creadă că e slab dacă arată asta. Pentru că în felul acesta ne închidem și față de noi și față de cei de lângă.
Conflictele în cuplu sunt normale până la un moment dat. Până când începi să devalorizezi persoana de lângă tine sau să te simți devalorizat. Până când nu mai știi care îți este locul alături de ea și apare nesiguranța. Sistem de alertă care îți spune că ceva nu este bine.
Conflictul ia naștere când avem dorințe și nevoi contradictorii. Fiecare se luptă să le obțină, putându-se ajunge la folosirea unor metode manipulative de constrângere a celuilalt.
Dacă ești atent la următoarele puncte de alarmă și le recunoși încă din faza incipientă, nu spun că relația va fi un succes, dar ajută ca amândoi să vă confruntați cu ce e destructiv:
Startul unei discuții între voi nu este bun. Pornești dur, cu critici, sarcasm. Chiar dacă îți dai seama cu cât înaintezi în acea discuție că nu ai procedat bine, cu greu poți să o redresezi.
Atacul prin critici aduse laturilor personalității, accentuarea aspectelor negative, manifestarea disprețului (umilirea celui de lângă tine, glumițe cu rol de a îl denigra public, limbaj corporal, abuz psihologic), toate acestea nu fac decât să te împiedice să vezi ce resurse are omul de lângă tine, pe el să se inhibe și de asemenea să nu își mai vadă potențialul.
Dacă persoana alături de care ai investit atât de mult și unde ar trebui să te simți cel mai în siguranță, este exact opusul, sau manifestă comportament contradictoriu, cât de solidă să fie legătura dintre voi? Ce pretenții să mai ai de la altcineva, dacă de unde ar trebui să te ridici, să fii susținut găsești astfel de gesturi?
Durerea neputând fi exprimată direct este uneori transformată în ceartă, violență, agresivitate indirectă ( moduri mascate pentru a nu putea fi culpabilizat).
Când unul dintre parteneri este foarte gelos, încearcă să scadă nivelul fricii manifestând un control extrem. Acei parteneri care se tem de abandon încep să ceară tot felul de atenții, efectul fiind cu totul altul: partenerul lor se va distanța.
Cu toții avem o latură profund emoțională, egoistă, pe alocuri imatură și cu dorință de a ne manifesta puterea. Poți să fii cât vrei tu de inteligent, căci latura asta tot iese la suprafață în relația cu partenerul tău, relație total diferită de celelalte pentru că implică un nivel maxim de intimitate și de vulnerabilitate.
Dorința de a intra în competiție. Să stai să numerotezi prin listele tale imaginare câte bune, câte rele a făcut și să îl prinzi la cotitură cu ele. Să spui expresii de genul „Niciodată nu faci astaˮ, „ Întotdeauna faci așa…ˮș.a
Să reacționezi printr-un comportament de apărare când îți spune ce îl deranjează: „Daa, dar tuuu… ˮ, „A, da? Bine, dar și tu…ˮ „Așa crezi despre mine? ˮConsideri critică și lovești la rândul tău cu încă vreo două, trei să îi ajungă, închizând astfel o comunicare sănătoasă.
Eventual mai crezi și că ai mereu dreptate, ești mai bun în absolut orice. Manifești rigiditate, inflexibilitate și habar n-ai că există mai multe unghiuri din care poți vedea o situație. Ce mesaj îi transmiți? Tu nu ești la fel de bun ca și mine.
Îi ataci punctele vulnerabile. Cum oare să mai poată fi apropiat, deschis, dacă în relația cu tine nu are parte de sentimentul de siguranță, de încredere?
Te comporți ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat sau nu spui adevăratul motiv care deranjează. În schimb toată acea încărcătură o arăți prin alte moduri mai puțin însemnate, dar care se adună.
Spui că ierți, dar de fapt nu ai facut-o și îi porți în continuare resentimente. La fiecare ceartă tu vii deja încărcat, așa că dintr-o mică scânteie provoci un incendiu, iar și iar.
Îți sufoci partenerul cu nevoia ta de siguranță încât acesta se simte frustrat. Indiferent ce face tot nu e de ajuns.
Când ne simțim atacați folosim diverse mecanisme de apărare:
Focusarea pe elemente din exteriorul cuplului pentru a evita să privești direct relația cu partenerul. Detașarea emoțională pentru a te proteja de ceva ce simți că este extrem de dureros. Unul dintre parteneri se disociază de cuplu și astfel apare a treia persoană.
Pot deveni dependenți, de ex. de alcool sau de o emoție care sa îi ajute să facă față situației dintre ei. Apare implicarea în diverse activități extra la locul de muncă, înmulțirea hobby-urilor pentru a sta cât mai departe de relație.
Uneori alegi să nu afișezi că partenerul te-a rănit pentru a nu îi oferi satisfacție, sau eviți orice formă de autodezvăluire.
Poți ajunge să simți că nu mai ai personalitate prin încercările repetate de a te conforma, de a fi mereu perfect sperând că așa lucrurile vor funcționa.
Uitarea este poate cel mai accentuat mecanism de negare. Uiți pentru binele relației, dar lași totuși să trăiască amintirile dureroase, resentimentele care trasează o distanță între voi.