Adina

Te-ai gândit cât de mult contează corpul în interacțiunea cu ceilalți? Dar mai ales într-o ceartă?

Ca de exemplu picioarele tale. Ne deplasăm cu picioarele nu numai prin spațiu, ci și prin propria viață.

Dacă nu îți place ceva, îți vine imediat să ieși. Picioarele tale deja devin agitate cu intenția de plecare. Dacă rămâi blocat în situații, locuri apare somatizarea. Fie că e vorba de familie, de relație, de job.

Și nu pleci, nu pleci… Stai un an, stai doi, stai trei și uite așa se adună. Somatizarea la nivel corporal (traducerea psihicului în limbaj corporal) nu apare imediat, dar vine negreșit. Capeți așa un romantism față de contextul din care nu vrei să pleci. Stai, am zis romantism sau reumatism? Ambele.

Corpul vorbește și o să repet la nesfârșit, dar el nu zice în cuvinte, ci în senzații, e așa mai simbolic.

  „Mi-a fugit pământul de sub picioare.” Nu mai ai stabilitatea transmisă la nivelul creierului pe care o ai nu numai la propriu, cu picioarele pe pământ, ci și în viață.

Dar și postura lui influențează psihicul. Ceartă la verticală? Așa ne vulnerabilizăm și crește nivelul de alertă corticală.

Dar ia încearcă să vezi la orizontală. E risc de conflict mic, parcă n-ar escalada atât de mult. Aici scade nivelul de alertă și apare relaxarea pe care o ai la nivel de reverie, somn.

Corpul preia sarcina și tensiunea psihică. Mâna mai și mângâie, nu e bună numai pentru acțiuni neimpregnate emoțional.

Îți sună ciudat titlul? Până acum ai știut că dacă te cerți cu cineva are numai conotații negative?

E posibil și asta, însă oamenii se ceartă din lipsă de contact. Cum nu știm să ajungem unul la celălalt într-un mod autentic, să ne spunem ce ne deranjează, să spunem că avem nevoie unul de altul sau modul în care tu crezi că îmi faci bine de fapt nu e așa, ne certăm.

Cearta este un surogat de contact.

Țip la tine. Îți urlu în față, măcar așa avem de- a face unul cu celălalt, măcar mă vezi și eu te văd. Îți acaparez atenția.

Cum de ajungem în situația asta?

Prin faptul că nu suntem învățați să comunicăm: să ascultăm ca să înțelegem ce vrea persoana nu numai ca să știm să îi dăm un răspuns care să ne pună imediat pe o poziție de putere, adoptând tot felul de mecanisme de apărare.

Ajungem în situația asta pentru că de fapt noi nu vorbim. Ne spunem lucrurile cotidiene. Știm ce face fiecare la serviciu, cine a enervat pe cine, alte mici bârfe, unde mâncăm, ce mâncăm, lucruri care să ne umple timpul.

Cum ne simțim, cum mă faci să mă simt, cu ce mi-aș dori să vii în întâmpinarea mea, aici e cam pauză. Știu că nu suntem învățați cu asta. Dacă stai să te gândești nici măcar tu nu ești atent cu adevărat la tine. Dacă ai pune pauză și ai privi spre interior, lăsând alergătura asta zilnică abia dacă știi cine ești și ce te face fericit sau trist.

Dar putem să lăsăm timpului timp, să nu mai alergăm așa prin viață, prin noi și unii pe lângă alții și să ne privim cu adevărat.

Știi cum arăta persoana din supermarket care te-a servit azi? Suntem roboți? Trecem unii pe lângă alții fără să ne vedem.

Stai în casă de atâta timp cu cineva, dar îl cunoști sau te cunoaște cu adevărat? Vă certați ca să scoateți tensiunea acumulată, ca să veniți mai aproape măcar așa. Măcar așa.

De când ne naștem și până murim suntem într-un proces de învățare continuu. Învățăm de la alții fără să vrem, și uite așa am învățat și că sentimentele și emoțiile sunt ceva de multe ori prea abstract. Nu știm că le avem, nu le vedem, nu le înțelegem. Cum oare să putem să le și exprimăm, să spun:  „Sunt supărat fiindcă eu am nevoie de fapt ca tu să fii lângă mine și atât, nu vreau sfaturi sau critică. Mi-aș fi dorit să îmi lași spațiu să înțeleg eu mai întâi ce am nu să vii atât de înverșunată către mine, spunând că te ignor. ˮ ș.a

Ce e de făcut?

Un prim pas, cred că ar putea fi să nu mai fugim de ceea ce simțim noi sau ceilalți. Să nu venim imediat cu: „Nu mai plânge! ˮ sau „Ce bărbat ești tu dacă suferi? ˮ

Să putem să fim liniștiți cu emoția celuilalt. De multe ori când spui „ Nu mai plânge ˮ ! e pentru că tu nu te simți confortabil în acea situație. Lasă omul să nu creadă că a exprima ce simte e rău, că e interzis să simți și să creadă că e slab dacă arată asta. Pentru că în felul acesta ne închidem și față de noi și față de cei de lângă.

Conflictele în cuplu sunt normale până la un moment dat. Până când începi să devalorizezi persoana de lângă tine sau să te simți devalorizat. Până când nu mai știi care îți este locul alături de ea și apare nesiguranța. Sistem de alertă care îți spune că ceva nu este bine.

Conflictul ia naștere când avem dorințe și nevoi contradictorii. Fiecare se luptă să le obțină, putându-se ajunge la folosirea unor metode manipulative de constrângere a celuilalt.

Dacă ești atent la următoarele puncte de alarmă și le recunoși încă din faza incipientă, nu spun că relația va fi un succes, dar ajută ca amândoi să vă confruntați cu ce e destructiv:

Startul unei discuții între voi nu este bun. Pornești dur, cu critici, sarcasm. Chiar dacă îți dai seama cu cât înaintezi în acea discuție că nu ai procedat bine, cu greu poți să o redresezi.

Atacul prin critici aduse laturilor personalității, accentuarea aspectelor negative, manifestarea disprețului (umilirea celui de lângă tine, glumițe cu rol de a îl denigra public, limbaj corporal, abuz psihologic), toate acestea nu fac decât să te împiedice să vezi ce resurse are omul de lângă tine, pe el să se inhibe și de asemenea să nu își mai vadă potențialul.

Dacă persoana alături de care ai investit atât de mult și unde ar trebui să te simți cel mai în siguranță, este exact opusul, sau manifestă comportament contradictoriu, cât de solidă să fie legătura dintre voi? Ce pretenții să mai ai de la altcineva, dacă de unde ar trebui să te ridici, să fii susținut găsești astfel de gesturi?

Durerea neputând fi exprimată direct este uneori transformată în ceartă, violență, agresivitate indirectă ( moduri mascate pentru a nu putea fi culpabilizat).

Când unul dintre parteneri este foarte gelos, încearcă să scadă nivelul fricii manifestând un control extrem. Acei parteneri care se tem de abandon încep să ceară tot felul de atenții, efectul fiind cu totul altul: partenerul lor se va distanța.

Cu toții avem o latură profund emoțională, egoistă, pe alocuri imatură și cu dorință de a ne manifesta puterea. Poți să fii cât vrei tu de inteligent, căci latura asta tot iese la suprafață în relația cu partenerul tău, relație total diferită de celelalte pentru că implică un nivel maxim de intimitate și de vulnerabilitate.

Dorința de a intra în competiție. Să stai să numerotezi prin listele tale imaginare câte bune, câte rele a făcut și să îl prinzi la cotitură cu ele. Să spui expresii de genul „Niciodată  nu faci astaˮ, „ Întotdeauna faci așa…ˮș.a

Să reacționezi printr-un comportament de apărare când îți spune ce îl deranjează: „Daa, dar tuuu… ˮ, „A, da? Bine, dar și tu…ˮ „Așa crezi despre mine? ˮConsideri critică și lovești la rândul tău cu încă vreo două, trei să îi ajungă, închizând astfel o comunicare sănătoasă.

Eventual mai crezi și că ai mereu dreptate, ești mai bun în absolut orice. Manifești rigiditate, inflexibilitate și habar n-ai că există mai multe unghiuri din care poți vedea o situație. Ce mesaj îi transmiți? Tu nu ești la fel de bun ca și mine.

Îi ataci punctele vulnerabile. Cum oare să mai poată fi apropiat, deschis, dacă în relația cu tine nu are parte de sentimentul de siguranță, de încredere?

Te comporți ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat sau nu spui adevăratul motiv care deranjează. În schimb toată acea încărcătură o arăți prin alte moduri mai puțin însemnate, dar care se adună.

Spui că ierți, dar de fapt nu ai facut-o și îi porți în continuare resentimente. La fiecare ceartă tu vii deja încărcat, așa că dintr-o mică scânteie provoci un incendiu, iar și iar.

Îți sufoci partenerul cu nevoia ta de siguranță încât acesta se simte frustrat. Indiferent ce face tot nu e de ajuns.

Când ne simțim atacați folosim diverse mecanisme de apărare:

Evitarea

Focusarea pe elemente din exteriorul cuplului pentru a evita să privești direct relația cu partenerul. Detașarea emoțională pentru a te proteja de ceva ce simți că este extrem de dureros. Unul dintre parteneri se disociază de cuplu și astfel apare a treia persoană.

Pot deveni dependenți, de ex. de alcool sau de o emoție care sa îi ajute să facă față situației dintre ei. Apare implicarea în diverse activități extra la locul de muncă, înmulțirea hobby-urilor pentru a sta cât mai departe de relație.

Negarea

Uneori alegi să nu afișezi că partenerul te-a rănit pentru a nu îi oferi satisfacție, sau eviți orice formă de autodezvăluire.

Poți ajunge să simți că nu mai ai personalitate prin încercările repetate de a te conforma, de a fi mereu perfect sperând că așa lucrurile vor funcționa.

Uitarea este poate cel mai accentuat mecanism de negare. Uiți pentru binele relației, dar lași totuși să trăiască amintirile dureroase, resentimentele care trasează o distanță între voi.

Deoarece atunci când ei se schimbă, nu îi urăști pe ei, începi să te urăști pe tine.

Căutând motive poate să le oferi circumstanțe atenuante, învinovățindu-te :„ Nu am fost suficient de bunˮ, „ Dacă făceam/ eram așa poate…ˮ , „Cât de prost/ă am fost ! ˮ .

Se întâmplă să nu poți direcționa emoțiile negative pe care le ai față de cealaltă persoană și le redirecționezi către tine. Poți adopta comportamente de autodistrugere, de amorțire măcar pentru moment, de alergare oriunde vezi cu ochii disperat să găsești orice să umple golul pe care îl simți.

Îți juri că te schimbi, că tu: Gata! Ai terminat-o definitiv cu lăsatul pe cineva să te mai descopere. În loc să vezi ce anume s-a întâmplat, ce nu a funcționat, ce a funcționat. Nevoile mele se întâlneau cu nevoile celeilalte persoane?

 Uneori ne dezvoltăm diferit, pare că mergem pe același drum, dar când este o intersecție unul dorește stânga, unul dreapta. Nu e vina nici a ta, nici a celeilalte persoane. Luăm amintirile, le resemnificăm, vedem ce ne poate fi de folos mai departe în drumul nostru și plecăm.

Oricare experiență, fiecare persoană care intră sau iese din viața noastră schimbă ceva. Hai să fie ceva în bine! Hai să vezi că în viața asta suntem datori să trăim, să învățăm, să ne cunoaștem mai ales prin intermediul relațiilor cu ceilalți și să îi lăsăm să ne descopere.

Când intră cineva în viața ta nu vine cu garanție, nu există nimic care să ofere siguranță și nici nu poți impune asta. Cineva pleacă mai greu dacă îi oferi libertate decât dacă îl constrângi.

Nu aparții nimănui așa cum nimeni nu îți aparține. Poate asta e și frumusețea. Să știi că un om poate pleca oricând de lângă tine, dar alege să rămână pentru că vrea. Însă, la fel de bine și tu poți simți că nu te mai regăsești aici. Viața înseamnă schimbare, și dacă nu reușim să ne sincronizăm, să ne găsim locul unul lângă celălalt în  procesele fiecăruia de schimbare, nu ai ce să faci decât să dai drumul. O sfoară ținută strâns lasă răni.

Eu sunt bine cu mine, sunt bine și cu tine. Fericirea mea nu depinde de tine, nu sunt responsabil de fericirea ta cum nici tu de a mea, însă o putem împărtăși și crește împreună.

Există acea fericire de început după care tânjești și pe care încerci să o retrăiești toată relația încercând fel și fel de compromisuri, stres, efort psihic. Efectiv să tragi de ceva ce nu merge, ce nu mai are roți și obosești. E al naibii de obositor dacă nu conștientizezi la timp că pentru a supraviețui, o relație are nevoie de mult mai multe lucruri decât de iubire.

Un cuplu trece mereu printr-un stagiu de luptă. Se tatonează schimburile între ei, până unde mergi tu, până unde eu, cât lași de la tine pentru a veni către mine. Unii se despart, alții se luptă și acum.  Conflictul acesta între parteneri este bun în măsura în care vine cu funcția cathartică ducând către evoluție și păstrare a unei dinamici energice, chiar și a pasiunii. El nu distruge o relație dacă este însoțit de afecțiune, de umor, de empatie și de o ascultare activă indiferent de câtă tensiune se acumulează.