• Skip to primary navigation
  • Skip to main content

Adina Radu

  • Actualitate
  • Sanatate
  • Relatii
  • Familie
  • Dezvoltare personala

Adina

Agresorii imită fidel conduita părintelui abuziv sau a unui alfa digital? Miniseria Netflix care a creat valuri: Adolescență coruptă

Agresorii imită fidel conduita părintelui abuziv sau a unui alfa digital? Miniseria Netflix care a creat valuri: Adolescență coruptă

by Adina · mart. 23, 2025

Mulți dintre noi am văzut miniseria Adolescență coruptă (nu dau spoilere) cu care Netflix se laudă că a dat lovitura. La fiecare a ajuns într-un fel povestea, cu un răspuns emoțional/cognitiv, am văzut și comentarii „Nu am înțeles nimic! „.

Pe mine m-a interesat să văd modul în care reușesc ei să expună aspecte care sunt de o finețe sacră. Recunosc, mă uitam să surprind „greșeli”, cârcotașă așa. Ce mi s-a părut autentic? Și unde am zis: Da, asta e? Dialogul purtat cu persoana care îl examina. O măreție e în actorul principal, o minune e profesia de actor. Să poți să îți joci toate subpersonalitățile. Ați reușit să surprindeți măreția sistemului defensiv cum apărea la butoane? Cât de puternic și agresiv? Pulsiunile de agresivitate, „eleganța” abuzului, precizia chirugicală cu care atacă întregul sine al celuilalt?

Ce ai simțit când ai privit scena? Ai tresărit? Ți-a fost frică? Te-ai speriat? Te-ai panicat? Oho! Câte aspecte se joacă acolo. Aș putea îndrăzni să spun că ce ai simțit, e emoția reală a personajului. Știi, uneori, oamenii nu pot, din varii motive, să își trăiască și să își spună durerea, poate nici nu sunt conștienți de ea, dar te fac să o simți tu, și pentru ei. Sau așa, în sfârșit, cineva știe cum e înăuntrul lor. Desigur, ne avântăm într-un labirint lung dacă analizăm personajul. Dar da, sistemul defensiv are o măiestrie în manipulare. Are puterea de a te manipula pe tine însuți, nici nu mai vorbim de alții…O figură sadică care bântuie prin psihicul lui.

Se pot deschide, pornind de la serial, discuții întregi în care să atingem rând pe rând aspecte din complexitatea umană și cel mai probabil dacă l-am privi de mai multe ori, ni s-ar tot reconfigura ipotezele.

Ținem cont de factori precum: fragilitatea cu care vine vârsta în sine, factori ereditari, disfuncții în familie, trauma, trauma transgenerațională, autoreglaj emoțional, probleme de control al impulsului. Cum s-au așezat imaginea maternă, paternă , femininul și masculinul, ce e misoginismul, „tell my father I’m ok”- băieții nu plâng niciodată, nu? nevoia de aprobare. La care se adaugă în ce fel e mama prezentă, modelul bio-psiho-social, modele culturale, patologie, conflicte interne legate de identitate, dificultate de adaptare, comportamente de retragere a tinerilor din fața unei realități la care nu se pot adapta, multă proiecție asupra altora a propriilor sentimente, a rușinii, a agresivității, dezvoltarea adolescentului în condiții de stres emoțional, neputința de a face față cerințelor sociale și emoționale, predispoziții (contează enorm pe ce structură internă se așează un stimul extern), vârste la care e mai probabil să se dezvolte o anumită patologie.

Nu putem să nu ridicăm și întrebarea asupra subiectelor de viață care par să expună copiii mult prea devreme, mult înaintea unor dezvoltări normale, de parcă, cu o minte de copil ar trebui să navighezi în subiecte grele de adult. De când cu rețelele de socializare, generațiile actuale iau contact cu lucruri care le depășesc?

Se poate pune reflectorul și asupra stimei de sine, a întâlnirii dintre EU și ceilalți. Oglinzile în care ne uităm, primele fiind chiar părinții noștri. De aici mergem mai departe fie cu: ești cineva și contezi sau nu. „Tu exiști!” rezultând în „Mă vede!”

Fiecare etapă a noastră de dezvoltare, de trecere de la copil la adolescent, de la adolescent la tânăr adult ș.a vine cu provocări mari.

Când trauma lovește de timpuriu, înainte de a ni se fi dezvoltat o structură suficient de matură care să îi dea sens, semnificații, fragmentează. Unele părți rămân înghețate, înghețate în timp, în dezvoltare. Părți regresează, sunt infantile, cel mai probabil în suferință, sunt luate sub „protecția” unei părți care „cică a progresat”, un eu fals, o parte care a crescut artifical, pe repede înainte, ca să facă față așa cum o putea.

Fiecare dintre noi, suntem ca un război de țesut. Vezi de ce nu e, aproape niciodată, un singur lucru răspunzător în întregime?

Uneori, mai important decât ce ți se întâmplă este să ai un adult care să îți creeze o poveste coerentă cu ce ți se întâmplă. Când ești la vârstă mică sau adolescent nu dispui de procesele de gândire pe care le poți folosi acum. De aceea și mecanismele de apărare „apărute atunci” nu ne sunt folositoare acum, pentru că au o vârstă mică. Sunt dezvoltate și au logica vârstei la care au apărut. Exagerez când spun casa părintească devine simbolic, o casă pentru toate părțile din noi? Mai bună…sau mai puțin bună. Exagerez când spun că relația timpurie dintre mamă-copil (în special), tată- copil, copil- relație părinți formează creierul uman?

Au mai fost scene care mi s-au părut autentice. Scenele de familie. Am văzut comentarii de genul: „nu înțeleg sfârșitul, m-am uitat degeaba la ultimul episod, tot așteptam să se întâmple ceva..”. Trăim cu iluzia că dacă în istoria unei familii nu e vreun eveniment care să se încadreze în ceva de senzație, care să „merite” statutul de „greu de dus, traumatic”, sau ce etichete mai punem noi: „nu și-au spart capul, mâncare a fost, oamenii au joburi, n-are ce să meargă rău” de unde traume și suferință?” Avem repere tare rigide și sărace în ceea ce privește binele unei familii și ceea ce oferă/sau nu familia ca potențial traumatic.

Poate greșesc și mintea mea are un bias spre a vedea lucrurile, să zicem, mai cu semnul întrebării: a fost o secvență în mașină cu povestirea unui moment când a căzut tatăl lui la un bal și s-a râs de el, ulterior când i-a agresat pe copiii care i-au vandalizat mașina, le-a spus să nu mai râdă de el, povestirea propriei copilării și a agresivității din tată în fiu, autoreglajul emoțional, rușinea care se așează ca o pânză asupra întregii familii rămase (emoție care își va țese bine pânza în multe arii, mai ales pentru celălalt copil, apropo dacă gândim ” Păi, i s-a întâmplat lui cutărescu din familie, ce treabă să aibă restul?”), vinovăția, calvarul de a nu știi dacă ai greșit, neștiind că nu există răspuns definit la asta.

A afirmat la un moment dat: eu nu vreau ca, copilul meu să trăiască ce am trăit eu. E suficientă oare, numai afirmația asta? Ca el să nu trăiască, e nevoie ca tu să duci tot travaliul a ce ai trăit, să îți duci munca emoțională de integrare mai sănătoasă, să te însănătoșești pentru tine, nu pentru copil. Copilul își dă voie ce îți dai tu voie. Copilul nu încetează niciodată să te iubească, nu se mai iubește pe el.

S-a vorbit mult despre influența rețelelor de socializare în acest film. M-am simțit puțin pierdută în termeni și în modul de a folosi rețelele de socializare. Cred că, mulți dintre noi am avut reacția polițistului pus în temă de propriul copil, apropo de faptul că există age gap-uri (diferență între generații). Cu o ușoară naivitate aș spune că depinde și de noi cât de mare e diferența asta, fără să neg că e greu să trăiești acordat la atâtea lucruri în schimbare, în noi ca adulți, în ei copii, adolescenți. Doar că, uneori, uităm că am fost acolo. Lucruri cărora nu le dăm importanță ca adulți, copii fiind, le dădeam.

Și nu e numai diferența între generații, e diferența între lumi: cea fizică și cea digitală. Noi, generația asta de adulți, avem repere mai bune asupra a ce înseamnă real și folosim mai mult ca instrument ce oferă tehnologia. În timp ce, pentru copii și adolescenți nu știu, dacă nu cumva, face parte din identitatea lor.

Nu ajută nici faptul că totul se desfășoară rapid, contentul trebuie să aibă cât mai puține minute, secunde. Totul e instantaneu. Totul e pe impuls. E emoție. Pedala de emoții e apăsată, călcată la maxim. E emoție, impuls și instantaneu. Apropo de controlul impulsurilor…

Toți am avut modele. Ne îmbrăcam ca ei, dansam, cântam, idolatrizam pe cineva, voiam să fim ca cineva, ne lipeam postere. Acum scena s-a mărit, oricare dintre noi putem deveni model pentru cineva. Ajungem mult mai ușor unii la alții. Filtrele rigide de selectare nu mai sunt. Acum e Log in. Create account. Share.

Desigur, modele nesănătoase au fost dintotdeauna, doar că acum, avem un telefon lipit de noi (posibil peste ani să se vadă adaptări impresionante ale fizicului nostru din cauza folosirii telefonului), un algoritm care nu prea ține cont de axe valorice, care oferă faimă rapid…Și totuși, de ce unii sunt mai influențați decât alții de personajele social media? Aș îndrăzni să spun că nu scapă niciunul dintre noi. Desigur, în arii diferite, măsuri diferite în funcție de structura noastră, în funcție de fragilitățile noastre, de suport, de vârstă…

Agresorii imită fidel conduita părintelui abuziv. Sau a unui alfa digital?

Ce se întâmplă în virtual nu e departe de ce se întâmplă în realitate, bullying, cyberbullying, porn shaming, conflict și ajutor de la figuri autoritare. Ajutor de la figuri autoritare (substitut pentru figurile autoritare de acasă, și nu, nu mă refer la autoritate în ideea de agresivitate). Aici apar personajele care se prezintă ca un ajutor pentru cei aflați în impas. Aici apar ALFA digitali. Copiii caută totuși ajutor, răspunsuri, să înțeleagă, sprijin, să facă parte…Acești tați dumnezeiești rupți de realitate, aceste modele distorsionate, care la rândul lor nu au avut un model sănătos, funcționând primar cu un sistem defensiv agresiv.

Este o realitate a noastră. E imposibil să nu deschizi televizor, pagina de internet, scroll și să nu apară în vreun fel modelul de funcționare agresiv la care răspundem într-o măsură mai mică sau mai mare, în funcție de structura noastră. De aceea, e important să facem munca aia grea cu noi, cu umbra noastră. N-ai cum să negi aspectele noastre primare, dar nici să funcționezi din ele.

Principalele figuri de autoritate (mama, tata, bunici, persoane substitut) – aici să sperăm că se găsesc aspecte sănătoase, de unde adolescentul să ia resurse suficiente să facă față cât mai sănătos la tot ce apare, cu șansa de a recunoaște bine de unde să caute ajutor.

E ușor să vezi ce se întâmplă: așa numiții alfa se pot alia între ei până când se mușcă de beregată. Iar adepții? Pentru că ei nu au nevoie de colaborare, au nevoie de adepți. Aici apare, din păcate, lipsa de identitate, lipsa unui model de masculinitate suficient de puternic și suficient de sănătos (unui tată, unui mentor ). Ai avea o identitate așa? Nu.

E foarte greu pentru noi toți să navigăm prin tot ce simțim, iar de agresivitate, cred eu, ne vom lovi întotdeauna, în noi, în alții, la intersecția dintre eu și altul. Ideea e cum faci față, cum te raportezi. Apropo de cei care au nevoie de acest personaj în online, un alfa fals… S-a împărțit lumea? S-a polarizat în bărbați slabi și bărbați puternici judecând după criterii bolnave? Eu când am ratat asta? Vezi? Ne scapă multe de sub nas, mai ales că fiecare ne raportăm la lumea exterioară și cum e în noi, și cum arată bucla noastră: ce ne arată NOUĂ algoritmul, oamenii cu care stăm noi. Vorba aia cu: eu n-aș face asta, n-aș crede asta. Da, dar lucruri se întâmplă.

„Dacă nu îl vezi în față, nu e real, e doar un personaj pe rețele. ” Nu e! Și greșim. Știi când am început să greșim? Când a devenit entertainment și când am adoptat o poziție arogantă. Fiecare ne-am raportat într-un anumit fel, unii au vrut faima și succesul lor, i-au privit din postura de adepți, și-au găsit niște cârje pentru anxietatea lor socială, eșecuri, ură, lipsa abilităților sociale, identitate fragilă ș.a, fie îi admiră din umbră gâdilându-li-se puțin zonele narcisice (nu cele mai sănătoase), alții au râs, au ridiculizat, s-au așezat bine din zona superiorității. Oricum o dai, ne și amuzăm. Ne și oripilăm. Entertainment.

Ce mi se pare amuzant? Mesajul lor critică emoțiile, atacă în cel mai disprețuitor mod masculinitatea cu emoții, când ei sunt deosebit de emoționali, dar exprimă emoțiile agresiv.

Tu ce soluții găsești? Promovarea unor oameni care sunt modele mai sănătoase? Educație? Ar putea fi. Educație asupra a ce? Mă simt copleșită numai când mă gândesc. Educație despre emoții primare? Despre pulsiunea noastră agresivă?

Model de masculinitate echilibrată? Mult timp, eu am folosit în exprimările mele, cuvântul -OM- nu m-am referit la aspectele emoționale ale altuia în termeni de bărbat/ femeie, n-am trasat o linie de graniță între ce are voie unul și ce nu are altul voie să simtă.

Serialul este oare un semnal de alarmă în privința informării? Semnale de alarmă sunt de mult, impactul e dat și de această platformă, Netflix pe care o folosim cu toții. Așa mult ce mi-ar plăcea să existe dezbateri, abordări directe, nu după perdea, despre subiecte nu tocmai ușoare.

Tipare și zona de confort

Tipare și zona de confort

by Adina · mart. 18, 2025

De ce fac ceea ce fac? Acum, în momentul ăsta. O întrebare care ar putea veni în ajutorul nostru dacă ne-am adresa-o din când în când. Și mă refer în special la tipare. Tipare de funcționare, de gândire, de comportament. Tiparele astea funcționează de la sine, sunt la butoane și nici nu îți mai dai seama cum rulează. Nici măcar nu îți mai pui întrebări dacă îmi fac bine sau nu.

Apropo de tipare de funcționare, în ultima perioadă, poate nu întâmplător, mă lovesc de informații despre zona de confort, și una în mod deosebit mi-a atras atenția. E genul ăla de revelație, știam dar parcă nu știam. Dacă o iei etimologic, confort ar însemna ceva plăcut, comod. Însă ce zici de o altă nuanță pentru confort: „confortul ca o stare obișnuită cu care mintea mea s-a învățat.” Acum ca un om curios ce sunt, îmi pun întrebări: creierul meu are și alte noțiuni pentru confort? Adică el să găsească confort indiferent de starea mea? Confortul pentru el să fie independent dacă mi-e bine sau mi-e greu? Aici desigur, mă poate duce și în direcția sistemului defensiv la butoane care ia decizii în mod automat și repeți, repeți tipare. E cel mai probabil venit din zonă traumatică.

De asemenea, știm despre creier că e un consumator foarte mare de energie și vrea să salveze cât mai multă din ea, să opereze cu cât mai puțin efort. La ce apelează? La automatisme, tipare, pilotul automat de care nici nu mai ești conștient. Vrea să minimizeze consumul de resurse și aplică legi: minim de efort- automatizări, calea scurtă: odată ce un tipar de gândire sau comportament este stabilit, devine un traseu preferat, tinde să urmeze cea mai scurtă și mai eficientă cale deja existentă.

Suntem predispuși către tipare. Să călcăm pe aceleași urme. Ai văzut cum ne ducem pe pașii din zapadă și creăm poteci. Uite așa se bătătorește tiparul, așa se crează rețele neuronale.

Ah, tiparele intră și ele în zestrea de acasă. Înveți fără să-ți dai seama de ele. Practic, noi trecem prin niște stadii de dezvoltare și până ni se dezvoltă nouă toate caracteristicile creierului Oho! Luăm și tot luăm prin observație, imitație, condiționare câte și mai câte.

Poate ai spune bun, păi și ce e așa greu să renunț la tipar? Mi-am pus în minte, Hocus Pocus a dispărut. Nu mereu e așa. Pentru că deși conștient vrei asta, sunt părți care țin cu dinții de el. Pentru ce parte din mine reprezintă un confort ceea ce se întâmplă cu mine? E aproape imposibil să facem ceva fără niciun sens, chiar dacă ți se pare că n-are nici-o logică. Ehe, dacă te scufunzi suficient ai să vezi că totul are.

Apropo de schimbare și de ce e așa grea. Nu renunți la tiparul de funcționare pentru că promite ceva, îmi oferă ceva, dacă dau vrabia din mână??

Ce mă așteaptă după schimbare? Ce mă așteaptă dacă schimb asta? Mă așteaptă ceva? „Cu răul meu știu cum e, măcar știu cum e.”

Uneori vezi că repetăm „da, dar”, „da,dar…” vreo cinci minute la orice încercare de a schimba ceva, nefăcând altceva decât să aperi tiparul.

O schimbare nu e o catastrofă. Suntem atât de obișnuiți cu tiparele noastre încât ne-am îngustat privirea, perspectivele. Aproape că au ajuns ca niște ochelari de cal, vezi numai într-o direcție, numai în direcția dictată de ele. Până când devine normalitatea ta, până când nu mai știi că e ceva ce poate fi oricând făcut dispărut, schimbat, ceva ce poate cândva te-a ajutat, acum nu mai e cazul. Că nu e o sentință pe viață.

Interesant e când alegi intenționat să lucrezi cu propriul tipar. Se simte de parcă îi fac surprize creierului meu și se încruntă la mine. Ce e asta? Ce te-a apucat? Aloo! Noi făceam așa în situațiile astea! Rutina noastră era asta! Și da, ia energie. E cu efort. Parcă ai învăța să mergi cu bicicleta cu spatele sau să folosești mâna stângă, tu fiind dreptaci. Cred că la o adică începi să pui problema și asupra limitelor, granițelor. Tale cu tine. Ce limite îți pui în anumite comportamente. Interesant, limitele n-ar fi numai pentru alții ci și limite față de noi înșine, ce permitem nouă înșine, la o adică limite sănătoase cu tine.

De ce trece dragostea prin stomac?

De ce trece dragostea prin stomac?

by Adina · feb. 14, 2024

De câte ori n-am auzit noi această zicală? Ei bine ce ipoteze putem să găsim?

Primul gând care mi-a venit în minte este cel legat de hrană asociată cu hrana emoțională: stomac plin- senzația de umplere, adică de umplere a unui gol, gol existențial. Senzația de vid interior descrisă de multe ori, senzație de gol pe care o descriu majoritatea celor care au avut lipsuri sau chiar absența nutrienților emoționali din partea figurilor de atașament și m-aș duce mai direct spre mamă. Acum nu că aș revoluționa eu ceva, sunt alții mai deștepți, dar e interesantă și conexiunea asta…Aș face o paralelă cu alcoolismul, poate așa se înțelege mai bine: alcoolismul e la bază o umplere. Alcoolul, lichidul consumat mult ce face? Umple stomacul, umple un gol- gol care este emoțional, la nivel de structură psihică. Mie asta mi s-a părut cel mai fascinant de studiat și de observat traducerile unor structuri psihice la nivel corporal, sau mai exact aș îndrăzni să spun chiar o suprapunere a lor până la a fi una și aceeași încă de la început. 

Senzația că mă roade stomacul, poate fi legată de o nevoie de iubire? Hrana reprezentând afecțiunea, siguranța, iubirea…Dacă simt un gol îl umplu cu hrană (multe persoane apelează la hrană în momente de stres ale relației, separare, orice implică legături emoționale).

O altă ipoteză este că mâncarea la baza ei este cel mai hrănitor și de apreciat cadou pentru că are legătură cu supraviețuirea, te menține în viață și sănătos. Când ești bolnav sau știi pe cineva că nu se simte bine, te gândești printre primele lucruri la a îi găti ceva bun, la a îi cumpăra ceva bun. Grija. Atât de frumoasă și inocentă.  Un act de iubire. 

Creează conexiune. Experiență. Timpul petrecut împreună, atingeri, îmbrățișări eliberează hormonul iubirii, oxitocina. E o formă de a celebra, de a ne aduna, a conversa, povesti, a ne întări relațiile. 

Mâncarea creează conexiuni și amintiri. Fiind implicate atât simtul olfactiv cât și cel gustativ, vizual, ele știm că rămân în memoria noastră. Un anumit miros, gust îți aduce aminte de o persoană dragă, cu care mâncai sau care îți pregătea felul acela de mâncare. Simți iubirea?

De asemenea, mâncarea spune o poveste. Nimeni nu mai face acea prăjitură cum o făcea mama, bunica. E o poveste între tine și persoana aceea. Simți iubirea?

Și nu în ultimul rând, folosind o zicală celebră: nu prea ești tu când ți-e foame, câți dintre voi deveniți irascibili, îmbufnați, nu mai puteți funcționa când vă este foame? Cum mănânci totul revine la normal, ba chiar îți “iubești” din nou și partenerul.

Fear of missing out și călătoriile 

Fear of missing out și călătoriile 

by Adina · ian. 10, 2024

Având acces la un număr impresionant de persoane, de conturi, bloguri, vloguri, podcasturi observi într-adevăr cât de mare și de frumoasă este lumea și câte are ea de oferit. 

Călătoriile sunt în mare trend și ni le dorim, poate majoritatea dintre noi. Ce începe să se remarce, zic eu, este că poate apărea acest fear of missing out și în ceea ce privește călătoritul. Fear of missing out însemnând teama de a nu rata ceva important, de a nu ține pasul cu ceilalți, neliniște, încordare, frica de a rămâne în urmă, trebuie să fii permanent conectat la ceilalți, dar și la ce fac ei, câte țări au vizitat alții, cum au trăit alții experiențele și tot așa.

Apar peste tot liste, exprimări de genul: top 5 locuri de neratat, top 10 locuri de văzut, alți 100 de oameni vizitează în acest moment proprietatea. Aparte de informații poate și folositoare, aceste exprimări îți pot induce o formă de agitație și senzație că pierzi ceva.

Poate în goana de a vedea ce au văzut și alții, de a fi în pas cu ceilalți ratezi esențialul. Ratezi să te conectezi cu adevărat la locul respectiv, cu energia lui specifică, cu un tine care se trăiește în medii diferite. Ratezi poate ocazia de a crea amintiri ale tale, și numai ale tale.  

E ok dacă nu reușești să vezi toate obiectivele turistice într-o singură călătorie. Poate vor mai urma altele, cine știe. Dă-ți voie să stai cu un loc, atât cât simți, nu să alergi într-o goană din obiectiv în obiectiv. De multe ori ajungi mai obosit din călătorie decât când ai plecat.  Hai să nu ne fie dor de prezent, căutând mereu în viitor! 

Asta mi s-a întâmplat cu Roma. Valuri impresionante de turiști. Zic valuri pentru că te ia ca și unul. Am ajuns, deși spusesem de acasă că voi trata cu calm, că eu nu îmi voi trage sufletul la fiecare colț de stradă, să intru într-o agitație și fugă a tuturor.

S-au simțit și efectele postărilor pe care nici nu credeam că le-am reținut, dar se pare că numai mișcarea asta de scroll face să înmagazinezi niște informații. Mai că era să stau la o coadă infernală la un restaurant pentru că brusc îmi amintisem eu că am văzut pe tiktok o sumedenie de clipuri cu el și părea că n-ai fost la Roma dacă n-ai mâncat acolo. 

Am încercat non stop să mă reconectez la mine și la ce vreau eu de la locurile respective. Experiența dintr-o călătorie pentru fiecare e diferită, așa ar și trebui, zic. Să fie trăită prin tine și prin cine ești tu.

Fiecare are amintirile lui, filtrele lui și e frumos să le împărtășim, dar nu e musai să faci ce face celălalt, să simți sau să urmezi traseul altcuiva. Nu ești nici mai în spate, nici mai în fața celuilalt, ești pe drumul tău!

Societatea burnout. Cum ajungem la epuizare având totuși obiceiuri sănătoase

Societatea burnout. Cum ajungem la epuizare având totuși obiceiuri sănătoase

by Adina · ian. 5, 2024

Sunt lucruri care fac bine, până aici ok. Sport, yoga, pilates, fitness, stil alimentar, terapie, dezvoltare personală…Mai adaugă tu. Însă, de ce le luăm ca pe performanțe? Numai mie mi se pare că am făcut noi reguli de pedepsire și de a ne critica din ceva ce ar fi trebuit să fie, invers…adică sănătos? 

Întrebare: Cum ți se pare perspectiva că ne îndreptăm spre o formă de societate bazată pe realizarea individului, unul nu ascultător ca pe vremuri, ci liber. …Dar, tricky e faptul că înlocuim un control cu altul. Controlul deghizat în motivație internă și cel pur extern pot ele să meargă pe aceeași linie?

Un control extern să zicem că e ușor și să-l identifici, și să ai o părere, opoziție sau nu, dar dacă această formă de control devine una internă? Autoexploatarea e mai greu de descifrat, comparativ cu una din exterior, are un sentiment mincinos de libertate.

Suntem oare, cei care trăiesc cu vinovăție momentele de liniște? De pauză? Cei care ne refuzăm timpul liber? Cei care până și hobby-urile le ducem în zone de performanță? De standarde înalte? Ori așa, ori deloc?

În momentul în care simți că nu ești capabil, vrei nu vrei te critici, ajungi la autoagresivitate. În miezul depresiei ce crezi că e? E o furie întoarsă către interior.

Pozitivitatea excesivă, ca și punct de control, poate ea să pună cireașa pe tortul depresiei?

Împlinire de sine. “Găsește-te!”,” Regăsește-te! “Fii mai bun ca ieri!” ,”Fii cea mai bună versiune a ta!”…Omul se obosește pe el. 

Pozitivismul dus la extrem, ca de altfel totul dus la extrem crează boală. Învață să te protejezi și să iei adaptat pentru tine tot ce vine din exterior…Acest:” Trebuie să fii în fiecare zi cea mai bună versiune a ta”, “dezvoltă-te constant”…Societatea bazată pe performanță…Una e responsabilitatea și inițiativa, chiar și excesul lor, ia-te dacă vrei după piramida lui Maslow, autoactualizarea…și alta să ajungi să te exploatezi, dar la modul voluntar.

Pozitivismul, un curent care prinde contur acum, acest “totul este posibil”, nu pare a fi în oglindă cu starea depresivă? Mai exact, în starea depresivă omul spune Pentru mine nu e nimic posibil…

Sugestie de citit: Am văzut și în cartea The burnout society, Byung-Chul Han idei despre aceste aspecte, e interesantă.

Somnul și provocările zilelor noastre

Somnul și provocările zilelor noastre

by Adina · dec. 20, 2023

Ce nu te lasă să dormi? Ca să poți adormi e necesar să te poți lăsa. Să lași din control și să aluneci spre ceva. Cum stai cu controlul?

Cum stai cu capacitatea de a te relaxa? Simți că te poți lăsa vreodată cu adevărat să te relaxezi? Pare că am pierdut reflexul ăsta atât de sănătos. 

Stres. Anxietate. Depresie. Ori dormi prea mult ori prea puțin, ori deloc. Dacă e și vinovăția acolo, criticul interior care spune: De ce să dormi? De ce să te odihnești? Ai dreptul ăsta? Ai făcut “x” lucru? Ai reușit? Ce somn să mai ai…

Somnul e acolo, la baza nevoilor tale. E întâi somnul și apoi restul. E întâi curățare, reorganizare, depozitare de informații, regenerare, recuperare și apoi orice devine mai limpede. 

E o relație de interdependență: nu dormi- devii irascibil, obosit, epuizat, nu poți da randament, nu iei decizii bune, scade sistemul imunitar – se potențează stările de disconfort psihic, stări anxioase, atacuri de panică, stări depresive, stări maniacale ș.a. Valabil și invers: Disconfortul psihic alimentează lipsa somnului în continuare. E un A care merge spre B dar și un B care merge spre A… Ajutând într-o parte ajuți în cealaltă. Se ridică și se coboară simultan.

Problemele de somn nu apar atunci când pui capul pe pernă noaptea. Tot ce se întâmplă cu tine pe timpul zilei, duci acolo. 

Somnul este o formă de încredere profundă pentru a ne putea detașa și să ne abandonăm lui. Ca să poți avea încredere e nevoie de siguranță, protecție. E nevoie să fi simțim asta în viața ta, sau să poți simți asta acum. Starea de a fi în gardă, de vigilență e posibil să încurce. Somnul nu face pereche cu modul de supraviețuire activat. Ia o saltea bună și încearcă să dormi.

Starea de prezent. Dacă un clip pe rețelele de socializare are nevoie de câteva secunde, dacă totul e pe viteză… Nu e necesar să te înscrii în tipul ăsta de funcționare. Ne salutăm pe repede înainte, ne îmbrățișăm pe repede înainte, mâncăm repede, sărim peste mese, peste ore de somn.

Mereu conectați. Ne-am adaptat prost la ce înseamnă tehnologie. Dacă ea e acolo mereu, online, în mișcare permanent nu e musai să fii și tu. Pune-ți limite. Ne aflăm în mijlocul a ce se numește fear of missing out, un fel de teamă de a rata ceva din ce se întâmplă în online, din a nu face parte din evenimente, din a nu știi noutăți, teama că alții au parte de lucruri/întâmplări nemaipomenite și tu ești absent la asta.

Pare dificil să dormi când simți că pierzi ceva, nu? Ai acces la viețile multor oameni. Fă pauze, în felul acesta mai reduci din expunere și din tendința crescută de a te compara.

Poate observi pe rețelele de socializare sfaturi motivaționale care glorifică idei precum: Taie din orele de somn! Dormi puțin! Muncește din greu! Trezește-te când alții dorm! E pe troc somnul. Important e să-ți dai seama cum e bine pentru tine. Astfel de sfaturi pot avea consecințe negative și e important modul în care sunt interpretate și aplicate. Învață să te cunoști. Fii mai atent la tine, observă-te mai bine. Când îți e bine, când și cum funcționezi mai bine. Ce ai făcut diferit într-o zi când ai funcționat bine? Când ai simțit corpul mai puternic? Ce ai făcut când te-ai simțit slăbit. Când și cum dai randament, te poți focusa. Care sunt factorii care te distrag… Află ce ai nevoie. E ok să vezi mai multe perspective, dar nu e musai să preiei stiluri de a viețui. Mergi spre tine mai mult, tu trăiești cu tine, te trăiești pe tine. Corpul tău ești tu. Mintea ta ești tu. Ești un întreg capabil să își ofere informații direct de la sursă.

Să muncești din greu fără să acorzi importanță refacerii poate duce spre burnout și epuizare. În timp, în loc să te ajuți, funcțiile cognitive scad, creativitatea scade cât și capacitatea ta de a lua decizii. 

Fiecare ar trebui să aibă un ritual cu sine, un fel de feedback constant cu întrebăr de tipul:i ce nevoi am, ce îmi place, ce nu îmi place în momentul ăsta. Ai nevoie să știi cum funcționezi. Ai nevoie să prioritizezi odihna la fel cum prioritizezi munca, scopurile, țelurile. 

Există multe idei care se pot creiona din relația dintre cele două, scop și odihnă. Poți scade din importanța somnului și să potențezi scopul- asta poate oferă atingerea lui, dar în timp se vor vedea efectele asupra sănătății- capacitatea fizică/pshică este zic eu în corelație strânsă cu a putea avea rezultate bune, așadar, în timp inclusiv calitatea muncii tale va avea de suferit.  Un alt aspect ar fi putea fi că îți atingi obiective în lipsa somnului, dar nu la capacitatea ta maxima creativă, a gândirii clare.

De asemenea, în timpul somnului oricum cauți, se așează și apar conexiuni noi între informații, există chiar șansa să te trezești cu idei creative, soluții. 

Uneori ai nevoie să prioritizezi cine ești, fără a te identifica cu valoarea muncii tale. Identitatea noastră, valoarea noastră nu e Funcție Prenume Nume sau Funcție și atât. Poți ieși din senzația de omnipotență, narcisism naturală a noastră și a te vedea ca pe o ființă cu limite, cu nevoi. 

Rigiditate. Încordare. Anxioși. Perfecționiști. Sub presiune.

Poate inclusiv modul în care privești somnul ar putea fi adjustat. Ne străduim mult, poate prea mult. Pornim în curse despre atingerea somnului perfect, perfecțiunea în sănătate, perfecțiunea în a funcționa conform unor repere arătate în online. Presiunea pe care o pui asupra modului tău de a dormi poate fi aceeași încercare de control, de perfecțiune, de a fi cum trebuie. Încerci să adormi stând rigid, încleștat parcă să sari oricând pregătit de o cursă. Somnul nu e cursă.

Mai este sau nu o persoană creatorul de conținut Onlyfans

Mai este sau nu o persoană creatorul de conținut Onlyfans

by Adina · dec. 18, 2023

Pe platformele cu conținut pentru adulți se joacă multe aspecte din structura internă atât a creatorilor de conținut cât și a consumatorilor. Sub umbrela online-ului, unde fiecare poate crea un avatar al sinelui, și potența anumite părți din el, care în realitatea de zi cu zi sunt latente, posibilitățile de “a fi” sunt infinite. Regulile de relaționare sunt ușor diferite față de viața de zi cu zi, inhibarea e mai puțină, însemnând că aici se pot face și spune lucruri care în realitate n-ar fi confortabil de simțit.

Vorbim mult despre conținutul umbrei atât a creatorilor cât și a abonaților. Ea cuprinde acele aspecte interne negate, nepotențate, latente, condamnate, respinse, dorințe și pulsiuni aspru judecate, adânc înrădăcinate în fiecare.

Platforma online e o altă realitate, realitatea virtuală care crează spațiu pentru manifestarea multor părți din tine. Un rol cheie îl are Rușinea. Cum să fac eu cunoscut aspectele mele interne de care nu sunt mândru, cu care mă rușinez?  Cum să las agresivitatea să fie văzută, adaptată? Cum comunic cu partenerul de acasă despre aspecte cu care eu însămi mă rușinez? Cum să îl las să vadă părți din mine nedezvoltate, criticate, dorințe care nu se înscriu într-o formă socială perfectă? Când de fapt, nu față de partener porți tu grijă. Ci față de tine. Tu nu poți sta cu acele părți din tine față în față. 

Există o formă de agresivitate față de creatorul de conținut. Printre abonați se pot regăsi persoane care nu sunt adaptate social, din rândul patologiei structurii personalității. Neputând interacționa și forma o relație în mod natural naște o formă de agresivitate internă asupra propriei persoane. Toată agresivitatea față de propria persoană face un ocol și se răsfrânge asupra femeii sau bărbatului care generează conținut. Practic, incapacitatea de a sta cu neputința neadaptării lor sociale și cu furia generată de pulsiunile sexuale, de atracție, neputând-o conține în sine, față de sine, o oglindește în cealaltă persoană. 

Se joacă agresivitatea sub diferite tensiuni și forme. Se încearcă încălcarea granițelor personale cât mai mult și a cadrului setat. Ideea este dacă se recunoaște abuzul sau nu. Nuanțele în care se petrec aceste fapte sunt diverse și fine pentru că în această platformă, creatorii de conținut pot avea o toleranță mărită la forme de abuz, neștiind poate să îl recunoască sau neștiind că se pot proteja. Se ridică întrebarea: Se poate face content pe aceste platforme și să nu existe într-o formă sau alta un abuz? 

Pot fi tulburări și aspecte rănite și de o parte și de alta, atât a creatorilor cât și a consumatorilor, astfel încât arhitectura psihică a unuia se potrivește mănușă cu a celuilalt și se autoîntrețin. 

Structura psihică este complexă, de ambele părți, putând fi mulți factori predispozanți. Unul dintre ei poate fi o dorință adânc înrădăcinată de a își face rau, de a i se face rău. De a fi umilit. De a se trata cu zero grijă integritatea personală.

Se joacă de asemenea teme precum pedepsirea persoanei de sex opus ( fiecare pedepsește într-o formă sau alta o figură paternă/maternă/ de autoritate- la nivel subconștient), de aceea transferul și proiecția sunt nelipsite din aceste dinamici. Vorbim astfel de o raportare la cealaltă persoană nu cum este ea în realitate ci irațional și proiectiv.

Venind vorba de transfer, având în vedere că se vinde ideea unei relații safe, o persoană care este acolo pentru nevoi, pentru dorințe nu este greu să se ajungă la forme de idealizare, de creare a unor relații unilaterale. Conform datelor pe care le cunoaștem din teoria atașamentului și a creării legăturilor profunde între îngrijitori și copii sau parteneri romantici, creatorul de conținut poate deveni o sursă de confort sigur pentru urmăritorii săi. Aparte de faptul că, mă gândesc că pe asta se bazează monetizarea, forma de dependență.

Te întrebi cum oamenii pot crea “relații” fără o reciprocitate? Pare că pot, de asta există și termenul de relație unilaterală. A asculta aceeași voce, a vedea fața în mod repetat prezintă o formă de familiaritate, oamenii pe care îi urmărim pe platformele de socializare se confundă cu cei pe care îi întâlnim în mod real: abonații să poată simți afecțiune, obsesie față de creatorul de conținut. Se poate ajunge la situații incomode odată cu posibila trecere de la dorințe sexuale la altfel de sentimente.

Capacitatea de a putea conștientiza că în spatele ecranului este tot un om, că ecranul nu dezumanizează este o trăsătură, spun eu, cu o exprimare care naște dispute etice între ce e și nu e sănătos, dar aparține unui om cu aspecte interne sănătoase. Linia fină se trece în acest punct:  mai este sau nu o persoană creatorul de conținut?

Pagina următoare »

Copyright © 2025 · Adina Radu psihoterapeut