Arhive pentru mai 2020

Tusea, privită altfel decât simptom COVID-19. Tensiunea psihică de care vreau să mă eliberez.

by Adina · mai 27, 2020

S-a tot vorbit despre tuse în ultima perioadă, fiind relaționată cu COVID-19, un simptom al infectării. Ce ar fi să o cunoști și altfel?

Când tu nu poți spune multe, tusea vine în ajutor. Dar e atât de ignorată, deși ea îți arată o iritare clară la nivelul gâtului, plămânilor. O tensiune evidentă de care de multe ori nu ești conștient, însă își face loc de ieșire prin această tuse. Poți să te simți sufocat de o situație, de un om, să nu mai poți suporta mediul.

Poți să ai dorința de a țipa, de a urla o suferință, o frustrare însă ai anumite bariere care te împiedică să o faci, așa că alegi o cale aparent inofensivă: tusea. Îți scuipi frustrările ca să te detensionezi cumva. Tensiunile își găsesc loc de manifestare.

Tușesc ca să mă eliberez de ceva din mine, poate de emoții. Inhalez, înghit prea multe în viață, atât de la ceilalți cât și prin compromisuri. În felul acesta, prin tuse resping ceea ce nu vreau, ceea ce mă deranjează.

Tusea poate să fie forțată. Simți că este ceva de expectorat, care irită. S-a blocat ce nu poți exprima din diverse motive, de cele mai multe ori din teamă.

Când suntem într-o situație care ne provoacă emoții, tensiune, nervozitate poate să apară tusea ca și un tic care să ascundă aceste trăiri.

Poate dorești sau nici nu-ți dai seama, dar vrei să atragi atenția celorlalți prin intermediul ei. Exist, uită-te la mine!

Blocat într-o situație, constrâns să rămâi deși întreaga ființă cere să pleci. Tusea arată ingenios modul în care te revolți.

Nu e musai ca factorii externi să provoace această tuse, te pot irita și părți din tine: neasumate, latente, neacceptate.

Sunt un om de succes, dar mă tem că își vor da seama că nu sunt atât de bun pe cât cred ei. Sindromul impostorului.

by Adina · mai 26, 2020

Vorbim despre oamenii pe care îi admirăm pentru reușitele lor. Oameni de succes despre care nu te-ai gândi că au îndoieli cu privire la adevărul despre ei. Sau chiar despre tine. Poate ești chiar tu și până acum nu ai crezut că sunt persoane care simt la fel. Mă tem că într-o zi ceilalți își vor da seama că sunt un impostor, nu sunt la nivelul la care ei mă văd. Sindromul impostorului intelectual e mai prezent decât crezi.

Au vrut să realizeze un interviu cu mine. Nu am spus nimănui până când nu a apărut. Mi-a fost și rușine.

Mi-am dat seama că dacă eu am putut să obțin doctoratul la facultatea asta, oricine poate.

Am dat un răspuns, dar sigur e altul mai bun decât al meu.

Mi-e frică că nu sunt atât de deștept precum cred ceilalți.

Nu e perfectă lucrarea mea, deci e egală cu zero!

Amuzant este că acest mindset aparține acelor oameni de succes, inteligenți care au într-adevăr competențe, abilități. Ei cred că de fapt, îi păcălesc pe ceilalți să creadă că sunt mai deștepți, mai buni decât în realitate. Disonanța între imaginea despre sine și realitatea exterioară e clară. Poți să o vezi dacă privești cu ochi obiectivi succesul tău.

De cele mai multe ori primești cu stângăcie și rușine laudele pentru reușitele tale sau nu le preferi deloc. De ce? Ești singurul care crede că nu le merită.

Ești pus pe un scaun unde în sinea ta crezi că nu meriți să fii, nu ești calificat pentru asta. Succesul tău crezi că e bazat pe factori externi, pe noroc, circumstanțe favorizante ție, omul la timpul potrivit, farmec personal sau anumitor trăsături de personalitate, nicidecum talentului, capacităților proprii. Noțiunile tale despre ce înseamnă să fii competent sunt cam…nerealiste.

Să îți setezi standarde extrem de înalte poate să fie motivant, însă la fel de bine poate să te facă să nu te consideri suficient : Nu sunt niciodată sigur dacă este îndeajuns de bine ceea ce lucrez, sau se datorează faptului că am investit mai mult efort față de colegii mei. Muncești mai mult decât e necesar pentru ca ceilalți să nu afle că nu ești suficient de bun.

Așteptările nerealiste despre sine te fac să crezi că dacă ai fi într-adevăr deștept, le-ai știi pe toate, nu ai avea nevoie de ajutorul nimănui, nu ți-ai pune la îndoială niciodată abilitățile.

Persoanele inteligente „se înțeleg de minune” atât cu frica de eșec, cât și cu cea de succes. În mod conștient îți e frică că în urma interviului nu vei lua jobul, în mod inconștient îți e frică că îl vei lua.

Dacă aș fi fost cu adevărat deștept, aș fi făcut mult mai multe. Alergi într-un maraton neîntrerupt după succes. Premiul? Odată ajuns la el, nu crezi că e obținut prin puterile tale, că îl meriți. Succesul acesta e incomparabil cu următorul, pornind spre o nouă provocare.

O viziune complexă asupra succesului. Ce pare obținut prea ușor, te face să te simți lipsit de succes. Perfecționistul se încadrează bine în tot acest scenariu. El nu e niciodată mulțumit, e loc de mai bine întotdeauna. Tinde să se fixeze asupra greșelilor sau defectelor. Pune o mare presiune pe sine. Amintirea eșecurilor ocupă mai mult spațiu decât cea a lucrurilor pozitive.

Pe lângă perfecționist, expertul, cel care nu e mulțumit niciodată cu nivelul lui de înțelegere, vrea să afle mai mult și mai mult. Își pune la îndoiala expertiza.

Credința că ești un impostor intelectual te împiedică din a internaliza orice sentiment de realizare. Hrănește neputința în a îți asuma abilitățile, munca și rezultatele obținute. Așadar ești ușor de descurajat, ai sentimente de inadecvare, incapacitate de a arăta vulnerabilitate.

Nu sunt suficient de bun se poate manifesta în toate ariile vieții, inclusiv la nivel de cuplu. Preferi să alegi un partener care să nu te provoace intelectual, tu crezând că o persoană într-adevăr capabilă va vedea că nu ești chiar atât de inteligent.

Ce a contribuit la acest scenariu? Intrarea într-un alt rol, o avansare, poate o familie care a validat extrem de mult realizările, părinți care au oscilat între a oferi încurajări și critici.

Se întâmplă ca în scenariul acesta, să amânăm lucruri din cauza standardelor proprii mult prea mari și nerealiste. Să ne autosabotăm succesul din cauza anxietății.

Violența domestică. Dincolo de tăcere. Mituri care o scuză

by Adina · mai 20, 2020

Ce înseamnă acasă pentru tine? E un loc al tău, un spațiu personal, intimitate, siguranță, încredere, FAMILIE.

Dar ce se întâmplă dacă atunci când ușa casei se închide, e de fapt o pușcărie? Unii o cunosc, alții nu. Violența domestică nu e mereu vizibilă, se poate camufla în perfecțiune. Familia perfectă, cuplul perfect.

La nivel social sunt transmise multe mituri care ascund sub preș adevărul. Vina cade de multe ori asupra victimei, ba chiar putem să luăm partea agresorului, preluând perspectiva lui și gândind astfel distorsionat. Vina pică și asupra alcoolului, a furiei, a lipsei educației.

Realitatea e diferită, dar câți sunt capabili să o înfrunte, să o accepte, să își asume faptele? Violența domestică nu este problema acelei familii, este o problematică la care contribuim toți la nivel de comunitate.

Iată câteva mituri la care te invit să reflectezi și de ce nu, să continui lista:

În familiile sărace, fără educație întâlnești cea mai mare rată a violenței domestice.

Să fie oare așa? Sau ceilalți se pricep mai bine la a o ascunde? Agresivitatea fie ea fizică, verbală, psihologică, sexuală nu face diferențe între statutul financiar, educație.

Câți bărbați își motiveză comportamentul agresiv pentru că nu își pot controla violența?

În realitate, deși ei cred asta, este de fapt o neasumare a responsabilității față de faptele lor. Nevoia de dominare și de control este una pregnantă. În afara casei, câți sunt violenți cu ceilalți? Cu colegii de muncă, rude? Nu era vorba că nu își pot controla violența?

Tatăl soțului meu era un om violent. Își bătea soția, iar el a învățat de aici comportamentul.

Nu este neapărat adevărat. Și nu e tot o scuză? Abuzatorilor li se găsesc foarte ușor scuze, cel mai adesea de către victime. Ele se pricep atât de bine la a îi vedea pe ei cei răniți, cei care necesită salvare. Victima crede că dacă îl va ajuta, el se va schimba. De multe ori, abuzatorul îi spune acesteia că va căuta ajutor numai dacă rămâne lângă el.

A meritat-o! Sigur a făcut ceva!

A existat credința conform căreia, abuzul a fost văzut ca o formă de disciplinare. Societatea încurajând acest act, a făcut ca femeile să se perceapă ca fiind vinovate, ca meritând acest tratament și în cele din urmă să-și asume vina pentru cele întâmplate. Această acceptare face ca acel comportament violent să ia amploare.

Las-o că îi place!

Există un mit conform căruia femeilor le place să fie abuzate. El a fost încurajat de faptul că ele rămân în continuare în aceste relații abuzive.

Există o fază prin care trece fiecare cuplu/familie alături de un abuzator: când este calm, liniștit, afectuos, chinuit de remușcări. Victima crede că e sincer, că poate acum se va schimba, de acum înainte răul va rămâne în urmă. Cum să vrei să pleci când ți se arată relația perfectă? Ba chiar uneori abuzatorul poate convinge victima că a fost vina ei, o face responsabilă de comportamentul lui. După perioada de liniște, ciclul se reia și reîncepe violența.

Victimele se tem să părăsească relația abuzivă și de teama a ceea ce va urma. Știm câte cazuri nefericite există în rândul celor care au încercat să scape din acest coșmar. Violența domestică se poate manifesta și ca violență socială. Victimei îi este limitat accesul la rude, prieteni. Izolarea socială face ca posibilitatea ei de a ieși din relație să fie dificilă. De asemenea, poate apărea sindromul neputinței învățate.

Bătaia nu lasă așa mari urmări, e ceva de…moment.

Atunci stresul posttraumatic ce e? Traume legate de amenințarea vieții sau a integrității corporale? Ale victimei, ale copiilor?

Amintiri legate de aceste evenimente traumatice pot reapărea. Victima reexperimentează evenimentul și la nivelul viselor.

În cazul acesteia poate apărea o paralizie a sensibilității, o anestezie emoțională, o înstrăinare de ceilalți, pierderea plăcerii și a interesului față de activități, pierderea capacității de a simți emoții, mai ales cele legate de intimitate, afectivitate.

Crește hipervigilența, starea de a trăi mereu într-o continuă alertă. Apar simptome ale depresiei și anxietății până la tulburări.

Victimele reacționează și luptă în momentul în care trebuie să își protejeze copiii, însă când atașamentul traumatic este mult prea intens, când sindromul neputinței învățate și comportamentele autodestructive apar, nu o mai pot face. Demoralizarea este profundă existând și riscul suicidului. Sindromul Stockholm poate fi și el prezent, moment în care victima face alianță cu modul de gândire al agresorului.

La nivel fizic pot apărea vaginismul, dureri în timpul actului sexual, menstruației, palpitații, vertij ș.a

Sunt afectate toate domeniile vieții, inclusiv cel social, economic și profesional.

Să stea pentru copii. Cu ei e tată bun.

Copiii crescuți în acest mediu toxic, învață că violența poate fi o metodă bună de a controla oamenii. Cu violența obții ce îți dorești, înseamnă putere. Bărbații violenți sunt văzuți ca și masculi alfa, iar exprimarea sentimentelor devine slăbiciune. Acești copii sunt viitoarele victime sau agresori.

De asemenea, le este transmis mesajul de către părinți: Nu avea încredere!

Ei se pot întoarce împotriva victimei, crezând-o pe aceasta vinovată, ori pot prelua vina asupra lor.

La rândul lor, într-o relație este posibil să rezolve conflictele prin violență.

Work from home. Singurătate și productivitate?

by Adina · mai 16, 2020

Casă, dulce casă. Atât de eliberator se simte când ai flexibilitatea și independența dată de lucrul de acasă. Primele săptămâni se simt fantastic, dar zilele încep încet să se contopească și un sentiment al izolării își face apariția. Dacă nu ești atent începi să te simți deconectat de restul lumii.

Criza actuală generată de pandemia cu COVID-19 ne-a pus față în față, atât pe angajati cât și companiile cu o adaptare digitalizată. S-a observat astfel că se poate lucra cu un număr mai mic de angajați, ce se putea face cu 1000 poate fi făcut cu jumătate. Se face economie de timp, drumurile lungi pot fi parcurse printr-un email, în afaceri multe întâlniri au loc prin intermediul conferințelor. Te adaptezi așadar la un program mai flexibil, ba chiar oamenii pot sugera că jobul lor poate fi făcut permanent de acasă.

Entuziasmați la început de cât de bine este să lucrezi de acasă, nu mare le este mirarea angajatorilor când personalul cere să meargă înapoi la lucru. Difuzie viață personală și muncă. Nu mai au o definire clară asupra celor două. Se pierd ritualurile care asigură buna noastră funcționare. Mersul la muncă, chiar și metroul, faptul că ieșim și ne mișcăm, că nu suntem sedentari ajută.

Ce se întâmplă totuși în cazul acelor persoane pentru care acest mod de a lucra reprezintă normalitatea, indiferent că e pandemie sau nu ?

Depinde foarte mult și de structura de personalitate a fiecăruia, însă indiferent de aceasta există riscuri ca incapacitatea de a te deconecta de la job, singurătate, lupta cu motivația.

Evitarea depresiei este o sarcină dificilă, mai ales pentru cei care au un trecut cu ea, o predispoziție. Pentru aceștia, un mediu de lucru bazat pe interacțiune este unul extrem de benefic. Din cauza izolării, se pierd oportunități în a crea legături cu colegii, un mediu social atât de indispensabil nouă.

Primirea feedback-urilor și a încurajărilor de care ai parte într-un mediu de lucru poate fi motivantă, mai ales în cazul unor anumite joburi. Te impulsionează, îți crează un sentiment al unei traiectorii corecte, apreciate. Uneori, în lipsa acestora poate apărea procrastinarea.

Anxietatea mărită și stresul pot crea senzația de presiune în a vrea să pari mereu ocupat, în felul acesta crezi că îți petreci ziua într-un mod productiv, fiind mai greu să poți evalua nivelul de productivitate în cadrul muncii de acasă.

De asemenea, există sentimentul de vinovăție și anxietate din încercarea de a îți dovedi valoarea profesională. Lucrul de acasă în absența unui feedback asupra muncii tale te poate face să pui la îndoială calitatea acesteia.

Tu ce știi despre anorgasmia feminină? Descoper-o altfel.

by Adina · mai 6, 2020

Considerată mult timp subiect taboo, sexualitatea este prezentă, deși existența ei este purtată ca pe un secret rușinos. Disfuncțiile sexuale sunt luate în glumă, privite cu ironie sau cu rușine. Este un subiect controversat. Unii îl vor ascuns, alții îi înțeleg naturalețea și importanța.

În tot acest context, atât femeia cât și bărbatul pleacă cu anumite stereotipii de gen încă de la o vârstă fragedă în ceea ce privește sexualitatea. Cu toate acestea, încetul cu încetul se face lumină asupra a ceeea ce e important și iminent. Ajungem să ne cunoaștem mai bine pe noi și modul în care eul meu se manifestă în corpul meu.

Disfuncțiile sexuale apar în cazul ambelor sexe, iar pe lângă cauzele organice ale acestora sunt de explorat și aspecte mult mai profunde de atât.

Anorgasmia sau incapacitatea de a avea orgasm în cazul femeilor poate avea origini multiple, plecând chiar de la transmiterea transgenerațională, prin convingeri rigide: Femeia nu trebuie să simtă plăcere. Trebuie să facă pe plac bărbatului! Este păcat! Sunt rigidități religioase atât de adânc înrădăcinate în anumite familii, încât copilelor li se introiectează ideea de loialitate față de figurile religiei, față de convingerile familiei. Aduce cu sine învinovățirea în caz de plăcere. Naturalețea sexualității este inhibată ducând la imaturitatea sexuală a ființei, la neintegrarea sexualității, care înseamnă o identitate incompletă.

Sexualitatea poate fi acceptată sau refuzată din cauza fricii. Sunt nenumărate motive prezente în fiecare dintre noi, care ne sunt proprii sau introiectate. Cert este că frica este o barieră grea. De ce? Pentru că este sistemul nostru natural de apărare, iar reprogramarea lui necesită timp. Indiferent ce ți s-a întâmplat, astfel încât să îți reții plăcerea (cea care ar putea să te lase descoperit, un tine autentic) nu ești vinovat pentru modul în care ai ales să te protejezi, dar ai o datorie față de tine să schimbi ceva.

Fie că e vorba de traume, de o criptare a corpului încât să anuleze sensibilitatea zonei pentru a nu îți aduce aminte de evenimentele traumatice, corpul reacționează cum crede că e mai bine în acel moment. Tot corpul îți și spune când este ceva care necesită atenția ta. Boala somatică se instalează ca și semnal de alarmă, un mesaj pe care l-ai neglijat foarte mult timp și și-a găsit o cale de a ieși în față prin intermediul corpului.

Într-un cuplu există modalități ingenioase de comunicare. Lipsa orgasmului poate să fie un mesaj pentru partener? Sau pentru tine? Nu te vreau în viața mea. Nu mă meriți. Te pot controla, așa cum pot face și cu plăcerea mea. Nu îți ofer putere. Te pedepsesc neoferindu-ți asta. O temă importantă rămâne nevoia de control crescută.

Problemele la nivelul cuplului: lipsa intimității emoționale, conflictele prezente cât și lipsa de intimitate în cazul traiului în comun cu alți membri ai familiei, rolurile inadecvate în cuplu, unde raportul nu este predominant adult- adult, lipsa de experiență cât și eventuala disfuncție sexuală a partenerului sunt cele care inhibă manifestarea sexuală.

Există loialitatea față de o figură paternă/maternă ( Dacă mama nu a fost fericită, eu îmi refuz orice plăcere.) sau identificarea cu sex rolul, identitatea sexuală a acestui părinte, neintegrarea feminității. Până la urmă, vrem nu vrem am fost niște bureți care au tras informații despre cum să fim de la ei. Cu timpul, ele se remodelează, restructurează, unele chiar dispar nefiind deloc în conformitate cu cine suntem noi cu adevărat.

Nivelul de maturitate emoțională ocupă un rol deosebit. Este important dacă vârsta biologică corespunde cu cea emoțională, astfel încât poți să fii o fetiță într-un corp de femeie, iar nevoile tale sunt altele de fapt.

Anxietatea este un factor important. Anorgasmia putând fi indusă de diferiți stresori care distrag atenția de la stimulii erotici. Fie că e vorba de a nu îndeplini așteptările partenerului, fie că e o hipervigilență, o anxietate de performanță (unde focusul este mai mult asupra performanței decât asupra plăcerii) ea este un zgomot de fundal, o voce care își face simțită prezența în gândurile tale.

Factorii majori de stres își pun amprenta atât asupra stării psihice cât și fizice. Oboseala cronică te face pasiv, iar depresia anulează plăcerea, neurotransmițătorii din corp au un nivel scăzut, practic nu te mai bucură nimic, nu ai energia fizică pentru activitățile care odată îți plăceau. Văzut organ erogen, tulburările la nivelul creierului afectează sexualitatea. O persoană cu depresie o poate vedea pe aceasta ca pe ceva putred în interiorul său, ceva de care trebuie să-i păzească pe apropiați, decizând să îi țină departe, fapt comunicat la nivel sexual.

Maternitatea poate fi asociată cu plăcerea feminină, astfel încât teama de ea, refuzul acesteia poate acționa ca si cauză a anorgasmiei.

Avem în interiorul nostru atâtea straturi, încât uneori e necesar să îndepărtăm unul singur ca restul să cadă ca și piesele de domino. Un proces dureros și laborios, dar necesar pentru vindecare. Însă pentru asta avem nevoie de un eu puternic, solidificat care poate să susțină impactul.