Arhive pentru februarie 2020

Dependenţa poate lua multe forme: De persoană, de relaţii, de emoţii, de o idee, de un rol.

Ai stat vreodată să te gândești că poate ai un vârf destul de înalt numit Vf. Dependent cu peste vreo 2.544m luptând cot la cot cu Moldoveanu? Măi să fie, nu?

Nici măcar când te gândești de ce ai pierdut o relație deși tu ai făcut tot ce ți se cere? Când stai și contorizezi eșecuri, pentru că ești prea accesibil? Ești deja câștigat?

Nu degeaba pare că te agăți, că ai un comportament de agățare și de multe ori ești respins. Dacă tu trăiești plăcerea pentru celălalt? Trăiești pentru el?

Dacă persoana cealaltă este mulțumită, îți este de ajuns. Ești și tu mulțumit. Cum rămâne cu tine? Introiectezi continuu, preiei în interiorul eului tău elemente străine, din exterior, din alții. Te inunzi cu ce îi place lui x, cu modul în care este persoana aceasta, imiți comportamentul său, te imbraci ca ea sau pentru ea ș.a.

Nu cumva te-ai cam pierdut pe drum? Nu mai bine faci o triere? Cât din mine sunt eu și cât sunt alții?

Te chinui singur să pari perfect, să fii perfect când tu nu cauți perfecțiunea de fapt, ci validarea acelei persoane. Critica te devastează.

Disponibilitatea de a te oferi cu totul lasă prea puțin pentru tine, din tine. În fond nici nu știi să trăiești pentru tine.

Te poți situa de multe ori în postura de neajutorat, îți spui: Nu pot fără persoana asta! Nu pot fără tine! Ajungând uneori ca într-o relație să faci tot ce ți se cere, deși nu e ce ți-ai dori, inclusiv în intimitate, numai pentru a nu o pierde.  Te ghidezi după: Niciodată nu iubești prea mult, şi cu cât dai mai mult cu atât primești mai mult.

Te simţi important când persoana respectivă are nevoie de tine şi din nou te laşi pe ultimul loc, dar apare validarea din partea ei, care înseamnă că??

De unde crezi că vine dependența asta, uneori mascată? Cauți substitut în altcineva, în alții pentru o iubire pe care nu ai primit-o? O iubire de care aveai nevoie încă de mic ca să o recunoști când o vezi, de care aveai nevoie ca să te simți iubit și apreciat? În relații tu umpli golul.

Și credeai că dependența se vede numai în fumat, pariuri, sex, alcool, substanțe.

Un om care toată viaţa e furios este dependent de furie. Tu?

Împreună până când? Când intri într-o relație te gândești că există un până când? Nu. Crezi că totul este lapte și miere până la adânci bătrâneți. Unul cu unul nici măcar nu mai fac doi, fac UNUL , că voi deveniți una și aceeași persoană, un întreg.

Un întreg până când vă anulați propria identitate și deveniți Noi. Noi facem, noi mergem, nouă ne place. Dar mie? Stai așa…Unde e Eu aici? Unde sunt nevoile mele, dorințele mele? Aaa…Suntem cuplu simbioză. Aia era.

Gândim și la comun, împărțim același creier până când unul decide să se rupă de întreg și să te lase atârnat fără să mai știi cine ești. Bravo. Cum? Dar cum a putut, ce motive să aibă dacă eu i-am oferit tot, ce nu a fost bun la mine? Ce nu e de ajuns? Și uite așa dau și mai mult și vin cu și mai mult. Sau mă retrag așteptând să observe. Da. Absența mea, lipsa mea de atenție sigur o/ îl aduce înapoi. Hai să vezi cum e fără! Și stai. Mai stai…Mai stau puțin, ce sunt prost să cedez imediat? Nu zice nimic…Și nimicul ăsta așa rămâne.

Posibil ca cel mai greu la o despărțire să fie ambiguitatea. Să nu știi exact ce s-a întâmplat. Măcar un răspuns la De ce să meriți, nu? Incertitudinea e dureroasă. Dar oare nu știi ? Sau te minți că nu știi pentru că adevărul e prea greu de dus.

De când e lumea și pământul oamenii se despart. Crezi că dacă cineva pleacă din viața ta e catastrofal. Și poate fi, dar după o catastrofă în general construiești. Poate structura de dinainte nu era atât de puternică, acum folosești alte materiale, mai de calitate.

Acum îți permiți să te reîntorci către tine. Să te descoperi din tot ce crezi că a rămas pustiu, să te vezi în ipostaze noi, să te cunoști. Să poți parcă să pui degetul pe fiecare emoție din tine. Să te cunoști. Asta da. Poate acesta e rolul fiecărei experiențe: să te aducă mai aproape de tine. Să îți tragă brusc cortina și să te vezi în lumina propriilor reflectoare. Ești și actor de dramă și de comedie. Dacă ajungi să poți să te autoironizezi cât de cât pe tine și viața ai Oscar. Nu zic ca lucrurile să nu fie luate în serios, dar cu puțin umor se mai înseninează ziua, capătă și ea altă energie.

Te-ai gândit cât de mult contează corpul în interacțiunea cu ceilalți? Dar mai ales într-o ceartă?

Ca de exemplu picioarele tale. Ne deplasăm cu picioarele nu numai prin spațiu, ci și prin propria viață.

Dacă nu îți place ceva, îți vine imediat să ieși. Picioarele tale deja devin agitate cu intenția de plecare. Dacă rămâi blocat în situații, locuri apare somatizarea. Fie că e vorba de familie, de relație, de job.

Și nu pleci, nu pleci… Stai un an, stai doi, stai trei și uite așa se adună. Somatizarea la nivel corporal (traducerea psihicului în limbaj corporal) nu apare imediat, dar vine negreșit. Capeți așa un romantism față de contextul din care nu vrei să pleci. Stai, am zis romantism sau reumatism? Ambele.

Corpul vorbește și o să repet la nesfârșit, dar el nu zice în cuvinte, ci în senzații, e așa mai simbolic.

  „Mi-a fugit pământul de sub picioare.” Nu mai ai stabilitatea transmisă la nivelul creierului pe care o ai nu numai la propriu, cu picioarele pe pământ, ci și în viață.

Dar și postura lui influențează psihicul. Ceartă la verticală? Așa ne vulnerabilizăm și crește nivelul de alertă corticală.

Dar ia încearcă să vezi la orizontală. E risc de conflict mic, parcă n-ar escalada atât de mult. Aici scade nivelul de alertă și apare relaxarea pe care o ai la nivel de reverie, somn.

Corpul preia sarcina și tensiunea psihică. Mâna mai și mângâie, nu e bună numai pentru acțiuni neimpregnate emoțional.

Îți sună ciudat titlul? Până acum ai știut că dacă te cerți cu cineva are numai conotații negative?

E posibil și asta, însă oamenii se ceartă din lipsă de contact. Cum nu știm să ajungem unul la celălalt într-un mod autentic, să ne spunem ce ne deranjează, să spunem că avem nevoie unul de altul sau modul în care tu crezi că îmi faci bine de fapt nu e așa, ne certăm.

Cearta este un surogat de contact.

Țip la tine. Îți urlu în față, măcar așa avem de- a face unul cu celălalt, măcar mă vezi și eu te văd. Îți acaparez atenția.

Cum de ajungem în situația asta?

Prin faptul că nu suntem învățați să comunicăm: să ascultăm ca să înțelegem ce vrea persoana nu numai ca să știm să îi dăm un răspuns care să ne pună imediat pe o poziție de putere, adoptând tot felul de mecanisme de apărare.

Ajungem în situația asta pentru că de fapt noi nu vorbim. Ne spunem lucrurile cotidiene. Știm ce face fiecare la serviciu, cine a enervat pe cine, alte mici bârfe, unde mâncăm, ce mâncăm, lucruri care să ne umple timpul.

Cum ne simțim, cum mă faci să mă simt, cu ce mi-aș dori să vii în întâmpinarea mea, aici e cam pauză. Știu că nu suntem învățați cu asta. Dacă stai să te gândești nici măcar tu nu ești atent cu adevărat la tine. Dacă ai pune pauză și ai privi spre interior, lăsând alergătura asta zilnică abia dacă știi cine ești și ce te face fericit sau trist.

Dar putem să lăsăm timpului timp, să nu mai alergăm așa prin viață, prin noi și unii pe lângă alții și să ne privim cu adevărat.

Știi cum arăta persoana din supermarket care te-a servit azi? Suntem roboți? Trecem unii pe lângă alții fără să ne vedem.

Stai în casă de atâta timp cu cineva, dar îl cunoști sau te cunoaște cu adevărat? Vă certați ca să scoateți tensiunea acumulată, ca să veniți mai aproape măcar așa. Măcar așa.

De când ne naștem și până murim suntem într-un proces de învățare continuu. Învățăm de la alții fără să vrem, și uite așa am învățat și că sentimentele și emoțiile sunt ceva de multe ori prea abstract. Nu știm că le avem, nu le vedem, nu le înțelegem. Cum oare să putem să le și exprimăm, să spun:  „Sunt supărat fiindcă eu am nevoie de fapt ca tu să fii lângă mine și atât, nu vreau sfaturi sau critică. Mi-aș fi dorit să îmi lași spațiu să înțeleg eu mai întâi ce am nu să vii atât de înverșunată către mine, spunând că te ignor. ˮ ș.a

Ce e de făcut?

Un prim pas, cred că ar putea fi să nu mai fugim de ceea ce simțim noi sau ceilalți. Să nu venim imediat cu: „Nu mai plânge! ˮ sau „Ce bărbat ești tu dacă suferi? ˮ

Să putem să fim liniștiți cu emoția celuilalt. De multe ori când spui „ Nu mai plânge ˮ ! e pentru că tu nu te simți confortabil în acea situație. Lasă omul să nu creadă că a exprima ce simte e rău, că e interzis să simți și să creadă că e slab dacă arată asta. Pentru că în felul acesta ne închidem și față de noi și față de cei de lângă.